Rareș Popescu încetinise SUV-ul la semafor. Din spatele geamurilor fumurii ale mașinii de lux, orașul părea altfel — ca și cum ar fi fost separat de grijile oamenilor simpli de o barieră invizibilă. Omul de afaceri își frecă obosit ochii cu palma. Ziua fusese istovitoare. Negocierile cu partenerii japonezi se prelungiseră până târziu, iar oboseala îl apăsa greu pe umeri.
— Păcat de pedanți, mormăi Rareș printre dinți.
Afară, ploaia bătea neîncetat în acoperișul mașinii. Toamna asta fusese de-a dreptul mohorâtă — vânt, ploi reci, străzi pustii. Oamenii grăbiți se fereau cum puteau de vremea urâtă, dornici să ajungă acasă.
Dar Rareș nu se grăbea. Nimeni nu-l aștepta în apartamentul său de lux din centrul orașului. Ajunsese sus, dar prețul fusese unul dureros — singurătatea devenise tovarășa lui de fiecare zi. Parteneri de afaceri, colegi, aventuri pasagere — toate aveau legătură cu banii. De mult dispăruseră din viața lui emoțiile sincere.
Semaforul se făcu verde, iar SUV-ul demară ușor. Printre vitrinele magazinelor scumpe care se perindau pe lângă el, privirea i se opri asupra unei bănci din fața unui centru comercial. Sub acoperișul de la intrare, stăteau o femeie cu doi copii, încercând să se adăpostească de ploaie. Copiii se strângeau speriați lângă ea. Femeia ținea un telefon la ureche, chipul ei brăzdat de disperare.
Fără să gândească prea mult, Rareș trase pe dreapta. Coborî în ploaia torențială și ezită o clipă, parcă neștiind ce să facă mai departe.
— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el, apropiindu-se cu prudență.
Femeia îl privi obosită. Chipul îi era abia vizibil sub perdeaua de apă, dar neîncrederea i se citea clar în ochi. Rareș se simți stânjenit — el era obișnuit cu negocieri dure, nu cu astfel de momente.
— N-avem unde merge, spuse femeia încet. Încerc să sun o prietenă… poate ne primește măcar pentru noaptea asta.
— Mă numesc Rareș, se prezentă el. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Femeia ezită, apoi rosti cu voce tremurată:
— Sunt Ana. Soțul meu a murit în primăvară. A lăsat în urmă datorii uriașe și doi copii.
Copiii îl priveau cu teamă. Un băiat de vreo zece ani își ținea de mână surioara, care nu părea să aibă mai mult de cinci ani.
— Aveți pe cineva în oraș? întrebă Rareș.
— Nu. Rudele ne-au întors spatele. Zic că-i vina mea. Că n-ar fi trebuit să mă mărit cu el…
Rareș scoase telefonul și îl sună pe asistentul său.
După o scurtă discuție, un alt SUV negru apăru lângă ei.
— El e George, asistentul meu, spuse Rareș. O să vă ducă la un hotel. Odihniți-vă. Mâine vedem cum procedăm.
Ana îl privi cu suspiciune. Ochii ei parcă întrebau: De ce? Ce vrei de la noi?
— De ce faceți asta? întrebă ea cu glas scăzut.
— Pentru că pot, răspunse Rareș. Fără nicio obligație. Doar ajutor. Haideți, copiii îngheață de frig.
George îi ajută să urce în mașină. Rareș se întoarse la volanul lui. O senzație ciudată îl cuprinse. Parcă femeia îi părea cunoscută. Dar își spuse că probabil era doar o coincidență.
A doua zi dimineață, Rareș îi ceru lui George să-i adune informații despre femeie. Iar veștile nu erau deloc bune: soțul Anei, într-adevăr, lăsase în urmă o listă lungă de datorii — credite, ipoteci, rate neachitate. Fusese evacuată.
Atunci Rareș hotărî s-o angajeze. Avea nevoie de un administrator la una dintre firmele lui — post liniștit, bine plătit, potrivit pentru o mamă cu copii mici. Stabiliră o întâlnire.
Când Ana intră în birou, arăta cu totul altfel. Curată, îngrijită, haine modeste, dar ordonate. Doar ochii îi trădau oboseala și grijile.
În clipa în care Rareș o pofti să se așeze, rămase blocat. În lumina puternică a biroului, chipul femeii i se păru teribil de cunoscut. Inima i se strânse. Era EA. Fata pe care o iubise nebunește în tinerețe.
Și Ana îl recunoscu. Privirea i se umplu de uimire, de durere și de ceva ce Rareș nu putu descifra.
— Rareș, spuse ea încet. Ce ironie.
Amintirile năvăliră ca un val. Acum aproape douăzeci de ani, erau studenți. Săraci, dar fericiți. Visau împreună la viitor. Rareș — un băiat ambițios, Ana — frumoasă, veselă, fiica unui profesor. Făcuseră planuri, se juraseră unul altuia. Apoi apăruse o oportunitate în Capitală, iar el plecase, promițând că o va chema și pe ea.
N-a mai chemat-o niciodată.
— Deci ai reușit, remarcă Ana, cu voce seacă. Ai ajuns ce-ți doreai.
— Ana, eu…
— Mulțumesc pentru ajutor, îl întrerupse. Ai spus ceva de o slujbă?
Rareș o privi cu un amestec de vină și regret. Timpul trecuse peste ea, dar ochii îi erau aceiași — calzi, adânci, blânzi.
— Da. E vorba de un post administrativ. Program flexibil. Salariu peste media orașului…
Ana ascultă atent, fără a-l lăsa să zăbovească pe amintiri. Acceptă. Stabiliră să înceapă chiar de a doua zi.
— Rareș, nu mai are rost să vorbim de trecut, spuse ea. Tu ai ales cariera, eu — familia. Fiecare cu drumul lui.
— Și totuși… ești supărată.
— Nu mai sunt de mult. Doar că nu mai vreau să deschid răni vechi.
Rareș încuviință. În săptămânile următoare, găsi mereu pretexte să vină la biroul Anei. Să întrebe de situații, să clarifice, să verifice. Ea păstra distanța, era corectă, dar rece.
— Cum sunt copiii tăi? întrebă el într-o seară.
— Bine. Pe băiat îl cheamă Mihai, pe fetiță — Andreea. Merg la școală și grădiniță.
— Școala e aproape de noul apartament?
— Nu chiar. Dar am închiriat ceva mai aproape de birou, cu plata în avans… Mulțumită dumitale.
Rareș realiză cât de puțin știa despre ea după toți acei ani. Acum drumurile lor se intersectaseră din nou.
— Ce s-a întâmplat după…? îndrăzni el.
Ana ridică privirea din hârtii. Ochii îi erau obosiți, triști.
— De ce vrei să știi?
— Pentru că… vreau să înțeleg.
Ana oftă, își strânse mâinile în poală și, pentru prima oară, începu să povestească.
Cu timpul, Anna începea să se deschidă din ce în ce mai mult. Victor nu forța niciodată ritmul. Îi oferea spațiu, dar în același timp îi arăta că era acolo pentru ea, că nu se va retrage din nou. Dintr-o dată, acea barieră invizibilă care părea să-i separe, părea să se dizolve treptat. Ana începuse să râdă din nou, iar zâmbetele lor se întâlneau mai des.
Era greu să-și imagineze că totul începea cu acea întâlnire neașteptată, în mijlocul ploii torențiale. Cum viața îi adusese din nou împreună. Într-un fel, viața lor se întorcea la începuturi, dar cu lecțiile anilor adăugate. Nu mai erau tinerii plini de speranțe naive, dar încă păstrau aceleași dorințe adânci, aceleași sentimente ascunse, care își aveau locul în adâncurile lor, neexprimate de prea mult timp.
Într-o seară, după ce se întorseseră acasă de la o cină în familie, Victor o privi pe Anna cu o siguranță pe care nu o avusese în tinerețe. Ea ridică privirea, iar el îi zâmbi.
„Îți mulțumesc că ai rămas,” spuse el într-un murmur, lăsând-o să simtă că e mai mult decât o simplă propoziție.
„Pentru că ai avut răbdare cu mine,” răspunse Anna, cu o voce calmă, dar cu o adâncă recunoștință în ea.
„Știu că am greșit, și că nu voi putea să repar tot ce am pierdut. Dar sunt aici, acum.”
„Așa este,” spuse Anna cu o sinceritate dureroasă. „Dar încă sunt multe de spus și multe de făcut.”
În acele momente, tot ce simțea Victor era un amestec de iubire și regret, un sentiment de reconstrucție, dar și o speranță pentru un viitor împreună. Tot ce trebuia să facă acum era să își dovedească intențiile, nu prin vorbe, ci prin fapte. Și știa că acest drum va fi mai greu decât își imaginase, dar era gata să îl parcurgă alături de Anna.