Acum zece ani, în satul Colteniș, apăruse un câine bătrân, pe atunci numit Lelea. Aparținea polițistului local, dar când acesta a fost transferat, câinele a fost abandonat. Maidanezul a străbătut tot satul, a cercetat fiecare curte și în cele din urmă s-a stabilit lângă șopronul părăsit din spatele casei răposatei bătrâne Serghievici. Sub acoperișul larg, unde primăvara se uscau lemnele, și-a făcut culcuș dintr-un sac rupt și a primit un nou nume — Toni.
Nimeni nu îi dădea prea multă atenție: bătrân, aproape orb, cu coada ruptă și cu o ureche lipsă. Astfel de câini erau o mulțime prin sat. Câteodată cineva îi arunca câte ceva de mâncare: tanti Mariana îi dădea o coajă de pâine, Sandu mecanicul îi arunca un os. Și cam atât.
La mijlocul lui august, s-a întâmplat ceva rar pentru o comună: au închis chioșcul de pâine de la stație, iar oamenii au început să ocolească drumul spre prăvălia de nasturi. Toni nu părea să observe: dormea sub șopron, ridicându-se doar din când în când să meargă la iaz să bea apă.
Dar într-o joi, aproape de zori, paznicul școlii, domnul Petre Ion, observă că Toni nu mai plecase din curte. Stătea întins lângă ușa șopronului și doar uneori scâncea încetișor. La prânz, gemenii Trofin l-au găsit tot acolo, aducându-i o gâtură de pui. Dar Toni doar a mirosit-o și n-a atins-o.
— Ce are? — întrebă Vlad Trofin.
— E prostuț, — ridică din umeri Costică. — Bătrân, nu mai pricepe nimic.
Spre seară, au început să vorbească și adulții.
— Ai auzit? Toni de trei zile nu se clintește de la șopron, — spuse electricianul Dima în prăvălie.
— Și-a ales locul să moară, — concluzionă moș Tiron.
— Uitați-vă totuși, domn’ Petre, — rugă vânzătoarea. — Poate îi e rău?
— Un câine ca oricare altul, — bombăni paznicul. — Până nu începe să miroase, nu e treaba mea.
A patra dimineață s-a aflat că Toni încă era acolo. Mirosise prin crăpătura ușii, lovise slab cu ciotul de coadă. Apoi ridică capul și urlă atât de sfâșietor, încât fosta asistentă medicală, doamna Lidia Căpitanu, se uită pe fereastră din casa de vis-à-vis.
— Domn’ Petre! — strigă ea peste drum. — Mergeți să vedeți ce-i cu câinele! Urlă de parcă îl taie cineva.
Paznicul, bombănind, își lăsă ziarul și se apropie de șopron.
— Toni, ai înnebunit? — mârâi el. — Pleacă de aici, că aduci purici.
Câinele nu se mișcă. Dimpotrivă, se lipi și mai strâns de ușă.
— Pare că și-a dat duhul, — mormăi Petre Ion. — Hai să vedem…
Apucă clanța și ușa cedă ușor: zăvorul ruginit se rupse, ca și cum ar fi așteptat de mult clipa asta. Paznicul făcu un pas înăuntru și îngheță: din întuneric venea un miros greu de umezeală amestecată cu ceva dulceag.
— Ce naiba… — șopti el, aprinzând lanterna.
În centrul șopronului, pe o saltea mucegăită, ședea o fetiță de vreo patru ani. Obrajii supți, ochii uriași…
Petre Ion își ținu respirația pentru o clipă, apoi, cu gesturi lente, se apropie de fetiță.
— Hei, micuțo… — rosti el cu glas blând. — Nu te speria. Sunt aici să te ajut.
Fetița îl privi speriată, dar nu fugi. Când el îngenunche lângă ea, Toni se strecură tăcut și se așeză protectiv între copil și bărbat, de parcă voia să se asigure că fetița era în siguranță.
— Bun băiat ești tu, Toni… — mormăi paznicul cu emoție.
Cu grijă, Petre o luă în brațe — era ușoară ca o frunză. Fetița nu plângea, doar se agăța de cămașa lui cu degețelele subțiri.
Între timp, câțiva vecini, atrași de zgomotul din șopron, se adunaseră afară.
— O, Doamne! — strigă Lidia Căpitanu, alergând spre ei. — Asta e nepoțica Mariei Enache! Dispariția ei a fost anunțată acum două zile! Toți o căutau!
S-a făcut repede mare agitație. Lidia înfășură fetița într-o pătură, iar cineva alergă să sune la poliție și la ambulanță.
Toni, epuizat, se lăsă jos lângă șopron, dar ochii lui nu-și luau privirea de la fetiță, plini de o grijă infinită.
Mai târziu, medicii au confirmat: fetița era slăbită, dar în viață și fără răni grave — iar asta doar datorită cățelului, care o păzise zi și noapte, încălzind-o cu trupul său.
Toni deveni eroul satului. Copiii îi aduceau zilnic mâncare, femeile îi pregăteau culcușuri moi, iar un meșter i-a construit o mică căsuță lângă primărie.
Fetița, pe nume Ilinca, nu-l uita niciodată. De fiecare dată când trecea pe lângă Toni, îi sărea în brațe și îi șoptea la ureche:
— Ești îngerul meu păzitor.
Și poate că era adevărat.
Pentru că uneori, chiar și în cele mai grele întunericuri, un suflet credincios poate salva o viață. ❤️