Am 60 de ani. Și pentru prima dată în viața mea, simt că nu mai exist—nu pentru fostul meu soț, nici pentru copiii mei, nici pentru nepoții mei, nici măcar pentru lume. Sunt încă aici, desigur. Respira. Merg la farmacie, cumpăr pâine, mătur micuțul colț de grădină de sub fereastra mea. Dar în interior, există un gol, care devine tot mai greu cu fiecare dimineață în care nu am un loc de muncă la care să mă grăbesc. Când nimeni nu sună doar ca să întrebe: Mami, cum ești?
Trăiesc singură. Am făcut-o de ani buni. Copiii mei sunt mari, cu familii ale lor, împrăștiați prin toată țara—fiica mea în Brighton, fiul meu în Manchester. Nepoții mei cresc și abia îi cunosc. Nu-i însoțesc la școală, nu le tricot pulovere, nu le spun povești la culcare. Nu m-au invitat niciodată să îi vizitez. Niciodată.
I-am spus fiicei mele o dată:
De ce nu vrei să vin? Aș putea ajuta cu copiii…
Mamă, știi cum e… Soțul meu nu te place. Întotdeauna te amesteci și felul tău de a vorbi…, mi-a răspuns ea.
Am tăcut. Durere, rușine, resentimente se învârteau în mine. Nu forțam nimic—doar voiam să fiu aproape de ei. Iar răspunsul a fost: Nu te place. Nici nepoții, nici copiii mei. Am fost ștearsă. Chiar și fostul meu soț, care locuiește într-un sat din apropiere, nu găsește timp să ne întâlnim. O dată pe an, un mesaj rece de sărbători. Parcă mi-ar face mie un favor.
Când m-am pensionat, m-am gândit: În sfârșit, timp pentru mine. Aș învăța să tricotez, aș merge la plimbări dimineața, m-aș înscrie la acel curs de pictură despre care am visat mereu. Dar în loc de bucurie, m-a cuprins teama.
Mai întâi au venit episoadele ciudate—vertijuri bruste, inima care bătea tare, o frică de moarte care mă cuprindea din senin. Am mers la medici, am făcut analize, ECG, RMN. Totul era normal. Unul dintre ei mi-a spus la final:
Totul e în capul tău. Trebuie să vorbești cu cineva. Ești doar singură.
A fost mai rău decât orice diagnostic. Pentru că nu există pastilă pentru singurătate.
Uneori, mă duc la magazin doar ca să aud vorbind casiera. Alteori, stau pe banca de lângă apartamentul meu, prefăcându-mă că citesc, sperând ca cineva să se oprească. Dar toată lumea e pe fugă. Locuri de mers, vieți de trăit. Iar eu sunt… doar aici. Stau. Respir. Mă gândesc.
Ce am făcut greșit? De ce s-a îndepărtat familia mea? I-am crescut singură. Tatăl lor a plecat devreme. Am lucrat în ture duble, am gătit, am călcat uniforme, am stat nopțile când erau bolnavi. Fără băut, fără ieșiri—le-am dat tot. Și acum? Nu sunt nimic pentru ei.
Poate am fost prea severă. Poate am controlat prea mult. Dar am vrut ce e mai bun pentru ei—să crească oameni buni, responsabili. I-am păzit de anturaje proaste, de la a-și distruge viața. Și, la final? Eu sunt cea lăsată în urmă.
Nu cer milă. Doar răspunsuri. Chiar sunt o mamă atât de groaznică? Sau așa e acum—credite ipotecare, școli, cluburi de fotbal, iar pentru mamă nu mai e loc?
Oamenii îmi spun: Găsește-ți un bărbat. Intră pe un site de întâlniri. Dar nu pot. Nu mai am încredere. Ani de singurătate m-au făcut să fiu mai dură. Nu mai am puterea să mă deschid, să mă îndrăgostesc, să las un străin să intre în casa mea. Corpul meu nu mai e ce a fost.
Munca nu mai e o evadare. Cel puțin la birou era lătrat, glume. Acum? Liniște. Atât de tare încât las televizorul pornit doar ca să aud o voce.
Uneori mă întreb: dacă aș dispărea, ar observa cineva? Nu copiii mei, nu fostul meu soț, nu vecinul de la etajul trei. Gândul mă îneacă în lacrimi.
Dar apoi mă ridic. Fac ceai. Îmi spun: Poate mâine. Poate cineva își va aminti. Mă va suna. Mă va trimite un mesaj. Poate încă mai contez pentru cineva.
Atâta timp cât speranța e vie, sunt și eu.
Câți dintre voi sunteți în situația mea?