— Fiule, înțelegi și tu că păpușica ta n-o să mai arate niciodată tânără și apetisantă, nu? Hai, gândește-te și tu — deja se apropie de suta de kile. Chiar dacă, printr-un miracol, slăbește, ce face cu pielea aia lăsată? Dar sânii? Fundul? Un dezastru! Nici n-a împlinit treizeci și deja arată ca o babă! — bombănea soacra, plângându-se lui Petru tot ce, chipurile, „o rodea” de ceva timp.
Alina asculta cum o stropea soacra cu noroi în fața propriului fiu, soțul ei. Și nu putea face nimic. N-avea voie să arate că era în cameră tot timpul.
Ceea ce durea cel mai tare era că soțul tăcea. Nu zicea nimic. Nu o apăra. Deci… era de acord?
— O să vezi tu, doar s-o prind singură, fără maică-sa prin preajmă! — mormăia Alina, ascunsă în dulap, ca un hoț în propria casă.
Dar n-au mai apucat să vorbească. Soțul a plecat împreună cu maică-sa și n-a mai dat pe-acasă prea curând.
La început, soacra era în extaz de Alina. Cum să nu fie? Alina era tânără, înaltă, suplă, cu trup bine lucrat, dansatoare profesionistă. Avea un metru optzeci și abia puțin peste șaizeci de kile. O siluetă de vis. De aia a și pus ochii pe ea Petru, după ce a văzut-o la un concurs de frumusețe organizat la facultate. Un an întreg a tot încercat s-o cucerească, până când Alina s-a lăsat.
Când a venit momentul să le-o prezinte părinților, Petru era mândru de parcă câștigase la loterie.
— Alina, arătați minunat! Ca o fotomodelă! — a zis tatăl lui, entuziasmat, privindu-și viitoarea noră.
— Mulțumesc! Mai fac din când în când modeling, dar e mai mult un hobby. — a răspuns ea, puțin încurcată.
— Păi, păcat! Dacă te-a înzestrat Dumnezeu cu așa chip și corp, e păcat să nu le valorifici! — a exclamat tatăl lui Petru, ridicând paharul cu „apă vie”.
Mama lui Petru părea și ea încântată. Zâmbea larg și îi tot punea în farfurie ba salată, ba cartofi.
Irina Paraschiv (sau doar Inna, cum îi plăcea să fie numită) arăta excepțional pentru vârsta ei. Îngrijită, ce-i drept cu câteva kilograme în plus, dar mereu îmbrăcată cu stil și gust scump, coafată, machiată. Alina era fericită că intrase într-o astfel de familie. Credea că soacra o va putea învăța cum să se îmbrace elegant, cum să se poarte.
Alina venea dintr-un orășel mic, unde puțini remarcau felul în care arăta. Mama ei, croitoreasă toată viața, se chinuise să o îmbrace cât mai frumos, dar colegele tot o luau peste picior pentru hainele „modificate” din garderoba fetei.
A vrut mereu să fugă din acel oraș și să nu se mai întoarcă. Iar Petru, cu familia lui înstărită, părea șansa ei.
După doi ani de relație, Petru a cerut-o de soție. Au făcut o nuntă mică, doar cu apropiați. Alina nici măcar nu și-a chemat părinții. Nu voia să-i compare cineva mama simplă și modestă cu stilata și cocheta Inna.
S-a căsătorit la douăzeci și unu de ani, convinsă că a găsit fericirea pe viață. Soțul o adora, o alinta. Soacra se purta ca o a doua mamă. Deși Alina auzise destule povești de groază despre soacre care distrugeau căsnicii tinere.
— Tu ești frumoasa noastră! O adevărată bijuterie! Sunt atât de mândră că fiul meu are așa soție! Dar nu vă grăbiți cu copiii. Nu mă simt pregătită să fiu bunică, și cariera ta s-ar duce de râpă. Tocmai ai început să fii cunoscută. — spunea Inna, evitând orice gând legat de nepoți.
Alina încerca să nu se gândească la faptul că poate singurul motiv pentru care o acceptaseră era pentru că avea potențial de model. Le spusese clar, de la început, că nu voia să facă o carieră din asta. Dar se pare că soacra și socrul hotărâseră altceva pentru ea.
Și, evident, îi băgaseră ideile astea și în capul lui Petru. El tot insista că e prea devreme pentru un copil, că mai bine trăiesc pentru ei o vreme.
Pentru Alina era dureros. Ea visa la un copil. Credea că o familie fără copii e ca un pom fără fructe. Totuși, a acceptat să mai aștepte. A mers la prezentări, la ședințe foto, doar ca soacra și soțul să poată spune cu mândrie: „E a noastră, Alina!”
În afară de interdicția de a face copii, soacra era cu ochii și pe tot ce mânca Alina.
— Draga mea! Un sandviș cu unt? Ești nebună? Îți ajunge un iaurt! Ai prezentare în câteva zile și deja ai pus ceva pe tine. Nu zic nimic, dar rochia aia îți stă cam fix.
— Îmi pare rău, dar o să mănânc ce vreau. De câteva zile mi se învârte capul de la dietele dumneavoastră. Aseară aproape că am leșinat. Dacă nu mai vor să mă pozeze, treaba lor. M-am săturat ca trupul meu să nu-mi mai aparțină! V-am spus de la început că nu vreau să-mi leg viața de modelling. Vreau o familie, copii, un job normal! Nu să defilez în lenjerie prin fața unor moși care mă devorează din priviri!
— Ești prea melodramatică! N-a fost chiar așa greu. Chiar nu-ți place să fii frumoasă și celebră? Ce vrei, să stai acasă cu copilul și să-ți pierzi mințile? Să știi că nu te ajut cu el! Mi-a fost destul să-l cresc pe al meu. De-aia n-am făcut decât unul. Mi-a distrus silueta!
— Mă doare capul de la atâta discuție, zău așa! — Alinei îi tremura vocea, dar în sfârșit se hotărâse. — Dacă nici acum nu-mi ascult inima, atunci când?
Se ridică de la masă, lăsând în urmă farfuria neatinsă cu iaurtul acela blestemat și se duse în dormitor. Închise ușa cu cheia, se trânti pe pat și plânse cu sughițuri. Se simțea ca un obiect, un manechin de vitrină pe care toți îl voiau frumos, dar nimeni nu-l întreba dacă-l doare, dacă are visuri, dacă-i e frig sau foame.
A doua zi, Alinei îi era clar: nu mai poate continua așa.
Când Petru s-a întors — după vreo trei zile bune, în care nici măcar nu-i răspunsese la mesaje — o găsi pe Aline făcând bagaje.
— Ce faci?! — întrebă el, uitându-se speriat la valiza plină.
— Ce arată? Mă duc. Nu mai pot trăi într-o casă unde se urlă la mine că nu am voie să mănânc, să trăiesc, să nasc. Unde tu, bărbatul meu, stai mut când mama ta mă face grasă și urâtă!
— Aline… hai, nu fi copilă. Mama are gura mare, dar știi că te place… într-un fel. O face pentru binele nostru!
— Binele nostru? Sau binele ei? Știi ce e dureros, Petru? Că nici măcar nu ai încercat să mă aperi. Ai fost de acord cu tot ce a zis! Ai stat acolo ca o mobilă, în timp ce femeia aia mă făcea troacă de porci. Și știi ce-i cel mai rău? Că eram în dulap, și auzeam totul. Totul!
Petru tăcu. Se simțea vinovat, dar nici nu știa ce să spună. Crescuse cu mama lui, mereu dominatoare, mereu cu replici tăioase. Pentru el era normal. Alinei, însă, i se rupea sufletul.
— Și ce faci acum? Te duci unde? — întrebă el, ca și cum încerca să înțeleagă gravitatea situației.
— Mă duc la mama. Da, mama aia simplă, care n-are haine de firmă și nu merge la coafor în fiecare zi. Dar e singura care m-a iubit fără condiții, fără să mă cântărească după kilograme și centimetri în talie. O să nasc copilul ăsta, Petru. Cu tine sau fără tine.
Ochii lui se măriră.
— Deci chiar ești însărcinată…
— Da. Și nu mă interesează ce zice mă-ta, ce zici tu, ce zice lumea. O să fiu mamă. Și n-o să-mi pară rău nicio secundă că mi-am „stricat” corpul pentru asta!
A urmat o tăcere lungă, în care Petru parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea. Sau nu avea curaj. Alinei nu-i mai păsa. Și-a luat valiza, geanta cu dosarul de la clinică, și a ieșit.
Au trecut luni. Alinei îi mergea bine la mama ei. Se angajase ca instructor de dans pentru copii și, surprinzător, chiar se bucura de ce făcea. Nu mai era faimoasa „fotomodelă Alinea”, dar nici nu-și mai simțea trupul închiriat altora.
Nașterea a fost grea, dar frumoasă. Fetița ei — Maria — a venit pe lume cu un plânset sănătos și ochi ca ai tatălui. Petru nu venise. Nu întrebase nimic. Nu trimisese nici măcar un mesaj.
Alinei i-a fost greu, dar n-a plâns. Nu mai avea lacrimi pentru bărbați care nu știu să lupte.
Un an mai târziu, într-o zi cu soare, în timp ce Alinei îi dădea Mariei iaurt cu lingurița, telefonul a sunat. Era un număr necunoscut. A vrut să nu răspundă, dar curiozitatea a învins.
— Alo?
— Aline… eu sunt. Petru.
Tăcere. Inima i-a tresărit, dar mintea a rămas rece.
— Ce vrei?
— Să te văd. Să vă văd. Am fost un prost. Am lăsat-o pe mama să ne strice viața. Îmi pare rău. Poți… poți măcar să mă lași să o cunosc pe Maria?
Alinei i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu știa ce să zică. Încă îl iubea, poate. Sau poate doar amintirea lui. Dar știa un lucru: nu mai era fata aia tăcută, care se ascundea în dulap.
— O să mă gândesc. Dar dacă vrei să faci parte din viața fiicei mele, începi prin a respecta mama ei.
Petru a oftat ușurat.
— Promit.
Aline a zâmbit. Nu știa dacă promisiunea lui va însemna ceva. Dar știa sigur un lucru: ea nu mai era păpușa perfectă din vitrină. Era mamă. Era femeie. Și pentru prima oară, era cu adevărat liberă.