Cu trei luni în urmă, lumea ei s-a întors cu susul în jos când a văzut din întâmplare un mesaj pe telefonul lui. Alexandru făcea duș atunci, iar dispozitivul, lăsat pe noptieră, s-a aprins cu o notificare. “Tranzacția pentru casa din Pădurea Verde este finalizată. Documentele sunt gata, așa cum am stabilit, înregistrate pe numele V, când pot fi predate cheile.” Fotografia atașată arăta o casă modernă cu două etaje, cu ferestre panoramice și o terasă spațioasă. O casă despre care ea nu auzise niciodată. O casă pe care soțul ei, din anumite motive, o înregistrase pe cineva cu inițiala “V”.
“Brățara ta.” Alexandru i-a întrerupt amintirile, întinzându-i o cutie de catifea. “Sper că-ți place.” Înăuntru se afla o brățară cu o mulțime de pietre strălucitoare. Luxoasă, scumpă, impersonală. O brățară care putea fi dăruită oricărei femei, fără a te gândi la individualitatea ei.
“Mulțumesc,” Marina i-a permis să-i încheie brățara la încheietură. “Iar asta e pentru tine.”
Ea a scos din geantă un plic alb simplu. Alexandru a ridicat surprins din sprâncene, luându-l în mâini. “Ce e asta?”
Vocea ei suna blând, aproape tandru. “Este un cadou special.”
El s-a întins instinctiv să deschidă plicul, dar Marina i-a acoperit mâna cu a ei. “Acasă?” a repetat ea. “Promite-mi.” Ceva din privirea ei l-a făcut să dea din cap și să pună plicul în buzunarul interior al hainei.
Acasă, când a văzut conținutul plicului, el a ÎNLEMNIT…
În plic erau fotografii. Fotografii ale casei din Pădurea Verde, realizate din diferite unghiuri, de la distanță, ca și cum cineva supraveghease proprietatea. Apoi imagini cu Alexandru și o femeie blondă, elegantă, intrând și ieșind din acea casă. Ultima fotografie era o copie a actelor de proprietate, cu numele complet al Vioricăi Deleanu evidențiat în galben strălucitor.
Sub documente se afla o foaie simplă de hârtie cu un mesaj scris de mână: „Aniversare fericită. Știu tot. Avem o întâlnire la avocat luni la ora 10:00. Nu întârzia.”
Alexandru a simțit cum camera începe să se învârtă. S-a lăsat greu pe fotoliu, cu fața albă ca varul. Când a ridicat privirea, Marina stătea în ușa dormitorului, calmă, purtând un costum elegant și cu o valiză lângă ea.
„Cum…?” a reușit el să articuleze.
„O detectivă foarte bună,” a răspuns Marina simplu. „Costă mult mai puțin decât casa ta de 450.000 de euro. După ce am văzut mesajul, am angajat-o. A fost foarte eficientă.”
Alexandru a încercat să se ridice, bâlbâindu-se: „Marina, pot să explic. Nu e ce crezi—”
„Viorica Deleanu,” l-a întrerupt ea cu voce rece. „Asistenta ta personală de doi ani. Cred că trebuie să o felicit pentru promovare – de la secretară la amantă cu proprietate.”
„Este doar o investiție,” a încercat el. „O surpriză pentru noi, pentru viitor…”
Marina a râs scurt, un sunet care l-a făcut să tresară.
„Brățara mea de aniversare costă aproximativ 8.000 de euro. Casa ei costă 450.000. Cred că este destul de clar cine este prioritatea în viața ta.”
Ea și-a luat valiza și s-a îndreptat spre ușă.
„Unde mergi?” a întrebat el, ridicându-se brusc.
„La mama, deocamdată. Apoi, cine știe? Poate într-o casă nouă, cumpărată cu jumătate din toate bunurile noastre comune. Avocatul meu consideră că am un caz foarte solid, mai ales după ce a văzut cum ai transferat banii pentru acea casă din conturile firmei noastre comune.”
Alexandru a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare. „Ai umblat în conturile firmei?”
„Sunt co-proprietar, Alexandru. Nu am umblat nicăieri unde nu am dreptul legal să fiu.”
Înainte să iasă pe ușă, ea s-a întors pentru o ultimă privire. Chipul ei nu arăta furie, ci o liniște înfricoșătoare a unei decizii definitive.
„Știi ce e ironic? Dacă mi-ai fi spus adevărul despre aventura ta, poate aș fi suferit, poate aș fi țipat, dar am fi putut încerca să reparăm. Dar tu ai ales să furi de la noi, de la familia noastră, pentru a construi o viață secretă. Asta nu pot ierta.”
Ușa s-a închis cu un clic ușor. Alexandru a rămas nemișcat, privind fotografiile împrăștiate la picioarele sale – dovezile vieții duble pe care o construise cu atâta grijă și care acum se prăbușea ca un castel de cărți.
Telefonul lui a vibrat. Un mesaj de la Viorica: „Când îmi aduci cheile? Abia aștept să văd casa noastră.”
Cu degetele tremurânde, a stins telefonul fără să răspundă. Într-o singură seară, pierduse totul – familia, încrederea, și jumătate din tot ce construise vreodată. Iar cel mai rău era că știa, în adâncul sufletului, că merita fiecare secundă din ceea ce urma să vină.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.