— Sunt contabilă, nu magician, domnule Igor Vasilescu! Cifrele nu se potrivesc, și nu e vina mea. Cineva a modificat documentele, — Alina a strâns mai tare telefonul, privind la ecranul computerului. Aerul din birou părea deodată prea dens.
Calendarul de pe peretele opus arăta sfârșitul lunii. Termenul de predare a raportului se apropia inexorabil, iar Alina rămăsese blocată la birou.
— Toți acești ani rapoartele s-au potrivit. Ce s-a schimbat? — directorul de la celălalt capăt al firului suna iritat. — Verifică devizele de construcție din octombrie.
Alina și-a frecat rădăcina nasului.
— Le-am verificat deja de trei ori. Voi sta până dimineață, dar voi găsi greșeala.
Terminând conversația, Alina a deschis sertarul biroului. Privirea i-a căzut pe un calendar vechi, unde marca zilele până la achitarea ipotecii. Mai rămăseseră doar cinci plăți. Zece ani de economii, de muncă suplimentară și nopți nedormite se apropiau de sfârșit.
Telefonul a vibrat din nou – de data aceasta era Gabriel. Alina a ezitat, dar a răspuns totuși.
— La ce oră vei ajunge? Mama a pregătit cina, — a spus soțul fără să salute.
— Din nou mama ta la noi? — Alina nu și-a ascuns dezamăgirea. — Te-am rugat să mă anunți dinainte.
— Pregătește tocana ta preferată, — a răspuns Gabriel evaziv. — Și vrea să discute ceva important.
— Ce anume?
— Nu mi-a spus, — Gabriel a ezitat. — Vino mai repede.
Alina a ajuns acasă după ora nouă. Apartamentul mirosea a tocană și a parfumul inconfundabil al Silviei, soacra ei. Când a intrat în bucătărie, Gabriel și mama lui stăteau la masă, vorbind în șoaptă. S-au oprit brusc când au văzut-o.
„Bună seara,” a spus Alina, lăsându-și geanta pe scaun. „Ce era atât de important de discutat?”
Silvia și-a netezit bluza scumpă și a zâmbit, un zâmbet care nu i-a ajuns niciodată la ochi.
„Tocmai vorbeam cu Gabriel despre situația locuinței,” a început ea, în timp ce scotea un dosar din geanta sa de designer. „Am făcut o descoperire interesantă săptămâna trecută.”
Alina s-a așezat, simțind un nod în stomac. Gabriel evita să o privească.
„Ce fel de descoperire?” a întrebat ea, încercând să-și mențină vocea calmă.
„Contractul inițial de vânzare-cumpărare,” Silvia a deschis dosarul și a împins documentele spre ea. „Am găsit originalul când făceam curățenie în casa de la țară. Proprietatea a fost, de fapt, cumpărată pe numele meu.”
Alina a rămas nemișcată, încercând să proceseze cuvintele.
„Este imposibil,” a replicat ea. „Am semnat eu contractul. Am plătit fiecare rată din contul meu.”
„Da, dragă, ai plătit, într-adevăr,” Silvia a dat din cap cu falsă compasiune. „Dar uite aici – eu sunt proprietarul legal. Când v-ați căsătorit, Gabriel era foarte tânăr, și m-am gândit să-l protejez. Așa că, tehnic, tu ai plătit chirie, nu ipotecă.”
Alina a simțit cum sângele i se scurge din față. A luat documentele, verificând fiecare pagină. Erau autentice. Numele Silviei apărea clar ca proprietar.
„De ce îmi spui asta acum?” vocea Alinei tremura. „După zece ani? Când mai avem doar cinci rate de plătit?”
Silvia și-a aranjat părul perfect vopsit și a oftat teatral.
„Vezi tu, am nevoie de apartament. Vreau să-l vând și să mă mut în complexul acela nou de lângă parc. E mai potrivit pentru vârsta mea.”
Gabriel, în sfârșit, a îndrăznit să vorbească. „Mama ne-a oferit 20% din prețul de vânzare. Este generos, având în vedere…”
„Generos?” Alina l-a întrerupt, nevenindu-i să creadă. „Am plătit ipoteca asta zece ani! Fiecare leu din contul meu. Economii, ore suplimentare, weekenduri sacrificate!”
„Tehnic, apartamentul a fost mereu al meu,” Silvia a închis dosarul cu un gest definitiv. „Puteam să nu vă ofer nimic.”
Alina s-a uitat la soțul ei, care se studia unghiile, evitând privirea ei.
„Tu știai? Tot timpul ăsta, ai știut?”
Tăcerea lui a fost răspunsul de care se temea.
„Avem o săptămână să găsim altceva,” a continuat Silvia, ridicându-se. „Am deja un cumpărător interesat.”
După plecarea soacrei, Alina a rămas nemișcată la masă, tocana uitată în farfurie. Gabriel a încercat să o îmbrățișeze, dar ea s-a retras.
„Cum ai putut?” a șoptit ea. „Să mă lași să plătesc ani de zile, știind că nici măcar nu este al nostru?”
„Mama a avut ideea asta… Am vrut să-ți spun, dar…”
„Dar ce? Era convenabil să mă lași să plătesc?” Alina a simțit cum ceva se sparge în interiorul ei. „Contabilul a cărui verificare falsă a rapoartelor ai solicitat-o azi? Este același care a aranjat documentele ipotecii, nu-i așa?”
Gabriel a pălădit. „De unde știi?”
Alina a scos telefonul și i-a arătat e-mailul pe care tocmai îl descoperise la birou – corespondența dintre directorul ei și un notar despre falsificarea unor documente de proprietate pe numele Silvia Vasilescu.
„Când cauți o eroare în contabilitate, găsești lucruri interesante,” a zâmbit Alina, un zâmbet care l-a făcut pe Gabriel să se retragă. „Directorul meu nu știa că verific documente legate de propria mea locuință, nu?”
A doua zi, Silvia a primit două vizite. Prima, de la avocatul Alinei, care prezenta dovezi de fraudă imobiliară. A doua, de la poliția economică, cu un mandat de percheziție pentru documentele originale.
Trei luni mai târziu, Alina locuia singură în apartament, finalizând ultimele rate ale ipotecii acum corect înregistrate pe numele ei. Gabriel a ales loialitatea față de mama lui – o alegere care i-a adus un dosar penal pentru complicitate la fraudă.
Când a făcut ultima plată, Alina a pus calendarul vechi într-o ramă. O amintire a faptului că uneori, cifrele care nu se potrivesc duc exact la adevărul pe care aveai nevoie să-l descoperi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.