Andreea stătea lângă fereastră, privind ziua cenușie de februarie. Maternitatea se afla la marginea micului lor oraș, iar din fereastra salonului se vedeau blocuri mohorâte cu cinci etaje și ramuri goale de copaci.
— Nu l-ai văzut, Alex. E atât de micuț… Doar trei luni și deja nu-l vrea nimeni, — își cuprinse umerii cu brațele, ca și cum ar fi încercat să se încălzească.
Se întâmplase cu o săptămână în urmă. Andreea se pregătea să fie externată cu mica Sofia, când auzi plânsul unui copil din salonul alăturat. Era un plâns aparte — sfâșietor, disperat. Ca și cum copilul ar fi știut deja că nimeni nu-l va auzi.
— Mama lui l-a abandonat chiar în maternitate, — spuse încet asistenta în vârstă, Doamna Nicoleta, observând interesul Andreei. — Ionuț. E sănătos, doar că nu-l vrea nimeni.
Din acea zi, ceva s-a frânt în sufletul Andreei. Nu putea să-și privească liniștită Sofia adormită, imaginându-și cum în salonul alăturat zăcea un bebeluș la fel, doar că fără mamă. Fără cuvinte drăgăstoase, fără atingeri gingașe, fără iubire.
— Alex, hai măcar să întrebăm despre acte? Doar să întrebăm, — Andreea se întoarse spre soțul ei. — Poate e un semn? Că putem ajuta…
— Semn? — Alex zâmbi amar. — Semn că nu ești în toate mințile după naștere. Avem credit ipotecar, Andreea. Un apartament cu o cameră. Doar eu lucrez. Ce copil în plus?
— Ne vom descurca, — spuse Andreea încăpățânată. — Peste șase luni mă întorc la școală, am gradul didactic unu…
— Da, sigur, — o întrerupse Alex. — Iar până atunci vei sta cu doi bebeluși. În același timp. Îți dai seama ce înseamnă asta?
Se auziră pași pe coridor, și în salon intră Victoria — prietena din liceu a Andreei, venită să o viziteze pe proaspăta mămică.
— O, consiliu de familie? — ea privi la fețele încordate ale soților. — Ce s-a întâmplat?
— Andreea a înnebunit, — mormăi Alex. — Vrea să ia un al doilea copil. Chiar acum.
— Ce al doilea? — Victoria nu înțelese, așezându-se pe marginea patului.
— E un băiețel aici… abandonat, — Andreea simți cum îi tremură vocea trădător. — Ionuț. Are trei luni.
Victoria fluieră ușor: — Asta da întorsătură! Dar ce spun medicii?
— Nimic deocamdată, — Andreea aruncă o privire spre soțul ei. — Încă n-am întrebat. Alex e împotrivă.
— Normal că sunt împotrivă! — izbucni Alex. — Pentru că măcar o persoană în familia asta trebuie să gândească rațional! Avem propria fiică nou-născută, abia ne descurcăm cu ea, de unde încă unul?
În vocea lui se simțea nu doar furie, ci și frică. Frică de o responsabilitate imensă, de necunoscut, de posibilele probleme.
— Alex, stai jos, — spuse Victoria blând. — Hai să discutăm calm.
El se așeză pe scaun, își trecu mâna peste față: — Ce e de discutat? E o nebunie.
— De ce nebunie? — Victoria ridică din umeri. — Oamenii depășesc și situații mai grele. Uite, colega mea are trei copii adoptați și n-au nicio problemă — trăiesc, se bucură.
— Soțul colegei tale e om de afaceri, dacă nu mă înșel, — remarcă Alex cu amărăciune. — Iar eu sunt un simplu inginer. Și apartamentul nostru nu are trei camere, ci una, într-un bloc vechi.
— Problema locuinței se poate rezolva, — spuse Victoria gânditoare. — Se poate folosi indemnizația pentru mame…
— Victoria, și tu ai înnebunit? — Alex se ridică. — Ce indemnizație? Ce copii adoptați? Tocmai ni s-a născut fiica! Trebuie să ne dăruim toate forțele ei, nu să ne împrăștiem!
În acel moment, Sofia începu să plângă. Andreea se grăbi spre pătuț, luă fetița cu grijă în brațe. Micuța se liniști aproape imediat, cuibărindu-se cu năsucul la umărul mamei.
— Uite! — Alex arătă spre ele. — Uite care e principala ta grijă, Andreea. Iar tu te gândești la copii străini…
— Nu sunt străini, — spuse Andreea încet, legănând fetița. — Nu sunt ai nimănui. Asta e toată diferența.
În salon se lăsă o tăcere grea. Se auzea doar respirația micuței Sofia și voci înăbușite pe coridor.
— Alex, — rosti în sfârșit Victoria. — Hai doar să mergem să vedem băiețelul? Nici măcar nu l-ai văzut.
— De ce? — întrebă Alex obosit. — Ca să fie și mai greu după aceea să renunțăm la această idee nebunească?
— Pentru că soția ta l-a văzut deja, — răspunse Victoria calmă. — Și trebuie să înțelegi ce simte ea. Altfel, această discuție vă va chinui la nesfârșit.
Alex tăcu mult timp, privind pe fereastră. Apoi încuviință încet: — Bine. Hai să-l vedem. Dar asta nu înseamnă nimic, auzi, Andreea? Nu e o promisiune.
— Desigur, — fu Andreea rapid de acord. — Doar să-l vedem.
Au lăsat-o pe Sofia cu Victoria și au mers în secția vecină. Asistenta în vârstă, Doamna Nicoleta, văzându-i, zâmbi înțelegător: — La Ionuț? Acum, un moment.
Dispăru după ușă și curând aduse un mic pachet înfășat. Un ghemotoc mic, neajutorat, cu abia vizibile fire de păr închis la culoare pe creștet…
Andreea simți cum inima îi tresaltă la vederea micuțului Ionuț. Bebelușul dormea, cu genele lui minuscule tremurând ușor pe obrajii palizi. Mânuțele, nu mai mari decât degetul mare al lui Alex, erau strânse în pumni, ca și cum s-ar fi pregătit să înfrunte lumea care nu-l dorea.
„Puteți să-l țineți în brațe,” spuse Doamna Nicoleta, cu o expresie blândă în ochi.
Fără să aștepte reacția lui Alex, Andreea întinse brațele și primi ghemotocul. Era atât de ușor, mult mai mic decât Sofia lor. Un val de protecție maternă o cuprinse instantaneu.
„E atât de micuț,” șopti ea, simțind cum lacrimile îi înțeapă ochii. „Cum poate cineva să lase un asemenea îngeraș?”
Alex stătea rigid lângă ea, privind copilul cu o expresie complicată – un amestec de teamă, îngrijorare și, în ciuda eforturilor sale de a rămâne distant, o urmă de tandrețe.
„Cine e mama lui? Ce s-a întâmplat?” întrebă el într-un târziu, vocea lui fiind mai moale decât mai devreme.
Doamna Nicoleta oftă. „O fată foarte tânără. A spus că nu poate avea grijă de el și a semnat actele de renunțare imediat după naștere. Nici măcar nu l-a ținut în brațe.”
Ionuț deschise ochii în acel moment – doi ochi albaștri, profunzi și cumva înțelepți pentru un bebeluș atât de mic. Priviră direct spre Andreea, apoi spre Alex. Nu plângea. Doar privea, ca și cum ar fi evaluat acești străini care se uitau la el cu atâta intensitate.
„Are probleme de sănătate?” întrebă Alex, iar Andreea simți un fior de speranță în vocea lui. Asta însemna că nu respingea complet ideea.
„Nu, e perfect sănătos,” răspunse asistenta. „Doar că a avut un început dificil în viață. Știți, copiii simt când sunt iubiți și când nu. El n-a avut parte de asta încă.”
Andreea îi întoarse privirea lui Alex, fără cuvinte, dar cu o rugăminte evidentă în ochi. El își trecu nervos mâna prin păr, apoi, ezitant, întinse degetul spre mâna bebelușului. Ionuț prinse imediat degetul lui Alex cu o forță surprinzătoare pentru un bebeluș atât de mic.
Un moment de tăcere se așternu între ei. Andreea văzu cum expresia soțului ei se transformă încet, cum zidul de rezistență începea să se fisureze.
„Ce presupune procesul?” întrebă Alex în cele din urmă, fără să-și retragă degetul din strânsoarea micuțului. „Care sunt pașii legali?”
Doamna Nicoleta zâmbi, ca și cum ar fi știut dintotdeauna care va fi rezultatul acestei întâlniri.
„E un drum lung,” explică ea. „Mai întâi trebuie să faceți o cerere la Protecția Copilului. Vor urma evaluări, vizite la domiciliu, pregătire. Dar nu e imposibil.”
Alex și Andreea se priviră lung. Între ei părea să se desfășoare o conversație fără cuvinte. În ochii lui Alex se citea încă îndoiala, dar și o resemnare blândă. În ai Andreei – speranță și determinare.
„Hai să vorbim despre asta acasă,” spuse el în cele din urmă. „Cu picioarele pe pământ și o listă cu tot ce ar însemna.”
Pentru Andreea, acesta era cel mai apropiat răspuns de un „da” pe care îl putea spera în acel moment. Ionuț începu să se foiască în brațele ei, făcând mici sunete care anunțau un posibil plâns.
„Trebuie să-i dau de mâncare,” spuse Doamna Nicoleta, întinzând brațele să ia bebelușul.
Cu o ezitare evidentă, Andreea îi dădu copilul. Sentimentul de pierdere fu imediat și profund, ca și cum o parte din ea era smulsă.
Drumul înapoi spre salonul ei fu tăcut. Victoria îi aștepta, legănând-o pe Sofia care dormea liniștită.
„Ei?” întrebă ea în șoaptă, scrutându-le fețele.
„Vom discuta,” răspunse Alex, iar Andreea simți un val de recunoștință pentru acest mic compromis. „Asta nu înseamnă nimic, dar… vom discuta.”
Iar Andreea știa, în adâncul sufletului ei, că viața lor tocmai luase o întorsătură neașteptată, dar poate exact cea de care aveau nevoie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.