Lovindu-se înfundat de airbag-urile deschise, Maria încerca să nu-și piardă cunoștința și se uita la soțul pe care îl înmormântase cu o săptămână în urmă. Refuza să creadă ce vedea. Poate murea? Se alătura lui? Ziua aceea, când i s-a comunicat vestea îngrozitoare, se repeta din nou, ca și cum ceva ar fi împins-o înapoi în amintiri, forțând-o să retrăiască toată durerea.
— Nuuu! — răsună un țipăt puternic, sfâșiindu-i gâtul, răspândindu-se în tot apartamentul. — Mințiți! Asta nu se poate întâmpla! E imposibil! Soțul meu nu m-ar părăsi niciodată! Nu ar putea face așa ceva! Nu ar pleca așa!
Maria se lăsă încet pe podea, aproape pierzându-și cunoștința. Pur și simplu nu putea crede că i s-a întâmplat lui… lor. Andrei era atât de tânăr. Cum putea să moară? Șeful soțului ei a sunat-o și i-a spus că “ambulanța” nici măcar nu a reușit să ajungă, pentru că totul s-a întâmplat prea rapid. S-a desprins un cheag de sânge.
— Nu s-a putut face nimic: când a ajuns echipa de reanimare, Alexandru deja murise, — spunea șeful soțului, iar cuvintele lui se întindeau în mintea ei și sunau ca într-un film de groază îngrozitor.
Și acum ce să facă? Cum va trăi fără el? Unde să meargă? Fără el nici măcar nu va putea respira. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar Maria nu le simțea. Privind fix într-un punct în fața ei, ținea telefonul la ureche și tăcea, pentru că nu avea cuvinte. Cât de mult își dorea să audă că totul este o minciună… cât de mult își dorea să se trezească din acest coșmar și să uite ceea ce tocmai auzise.
La morgă nu au lăsat-o să intre, și doar la înmormântare Maria a putut să se convingă că acesta este într-adevăr soțul ei. A crezut până în ultimul moment că el se va întoarce de la muncă, că-i va spune că a fost o glumă prostească, pentru că ce zi era?! Întâi aprilie! Doar că, se poate glumi cu astfel de lucruri? Ei bine, nu contează… Îl va ierta… Cu siguranță îl va ierta pentru tot, numai să se întoarcă. Dar el nu s-a întors și acum zăcea în sicriu, ca și cum ar fi fost în viață.
Maria cădea pe trupul neînsuflețit al soțului și plângea. Îl implora să se ridice, îl ruga să se întoarcă la ea. De câteva ori și-a pierdut cunoștința și a fost readusă în simțiri cu amoniac. Mama lui Andrei nu putea nici măcar să stea în picioare, încerca să o liniștească pe Maria, dar de-abia se ținea ea însăși. Doar tatăl lui o trăgea constant pe noră de lângă sicriu și o implora să se controleze. O îmbrățișa și o ruga să accepte cele întâmplate ca pe un fapt împlinit. Iar ea se rupea, alerga la el și îl implora din nou să se întoarcă.
Procesul înmormântării în sine, Maria și-l amintea ca prin ceață. Vedea cum închideau sicriul, țipa când nu o lăsau să se apropie de el, implora să o coboare împreună cu el… Pentru că nu mai putea trăi. Nu putea. A ezitat mult timp să arunce pământ pe capacul sicriului, pentru că asta însemna că își va lăsa soțul să plece, că va accepta faptul că el nu mai este. Iar în mintea ei nu putea încăpea acest adevăr îngrozitor.
Întorcându-se în apartamentul gol, Maria a încercat să se adune, dar a rezistat doar câteva minute. Alunecând încet pe perete în jos, și-a amintit cum l-a cunoscut pe soțul ei.
— Domnișoară, se pare că ați scăpat ceva?
Maria își ridică privirea și văzu un tânăr bine făcut, cu ochi albaștri și un zâmbet care i-a tăiat respirația. Ținea în mână un portofel mic, roșu — al ei. Nici măcar nu observase că îl scăpase din geantă când se grăbise spre stația de autobuz.
— Mulțumesc, nu știu cum… nici n-am simțit când l-am pierdut.
— Norocul meu că am fost atent, altfel s-ar fi întâmplat o nedreptate — un om atât de frumos să aibă o zi atât de neplăcută.
Ea zâmbi stingherită, luând portofelul. Degetele lor se atinseră pentru o clipă și simți un fior ciudat. Privirea lui era caldă, sinceră.
— Mă numesc Andrei, Andrei Popescu.
— Maria. Maria Ionescu.
— Nu știu dacă ești grăbită, dar… ai vrea să bem o cafea? Este o cafenea chiar lângă, „La doi pași”.
Șapte ani de la acea întâlnire întâmplătoare. Șapte ani de fericire, planuri, vise împlinite și noi visuri create împreună. Și acum totul se terminase brusc, fără avertisment.
Maria se târâse în dormitor și se prăbușise pe patul lor. Mirosul lui era încă pe pernă. A strâns-o la piept, inhalând adânc, de parcă ar fi putut să-l păstreze pentru totdeauna în plămâni. Lacrimile curgeau neîncetat.
Zilele treceau într-o ceață densă. Prietenii veneau, încercau să o convingă să mănânce, să bea măcar puțină apă. Părinții lui Andrei sunau în fiecare zi. Mama ei se mutase temporar la ea, dar Maria abia dacă îi observa prezența.
După o săptămână, într-o zi ploioasă, Maria ieși pentru prima dată din casă. Trebuia să meargă la bancă, să clarifice situația conturilor. Se urcase în mașină — mașina lor — și pornise pe drumul familiar spre centru. Ploaia se înteți, ștergătoarele de-abia făceau față. Privirea ei era fixă, dar gândurile erau departe.
— Andrei, de ce m-ai lăsat? Cum ai putut să pleci?
Fără să observe, intră pe culoarea roșie a semaforului. Un claxon puternic o trezi din reverie, dar era prea târziu. O camionetă venea din dreapta cu viteză. Impactul era inevitabil.
În acea fracțiune de secundă înainte de impact, Maria închise ochii. Simți o lovitură puternică, airbag-urile se deschiseră, capul i se izbi. Și atunci îl văzu. Andrei era acolo, în dreapta ei, cu mâna întinsă ca pentru a o proteja.
— Nu acum, Maria. Nu așa.
Lovindu-se înfundat de airbag-urile deschise, Maria încerca să nu-și piardă cunoștința și se uita la soțul pe care îl înmormântase cu o săptămână în urmă. Refuza să creadă ce vedea. Poate murea? Se alătura lui?
— Andrei? Ești tu cu adevărat?
Chipul lui era luminos, aproape transparent, dar era indubitabil el. Zâmbetul familiar, ochii care o priveau cu aceeași dragoste.
— Trebuie să trăiești, Maria. Pentru amândoi.
Sunetul sirenelor se auzea în depărtare. Maria întinse mâna să-l atingă, dar degetele ei trecură prin el ca prin aer. Era doar o iluzie? Un vis în pragul morții?
— Nu mă părăsi din nou, te rog!
— Nu te părăsesc niciodată. Sunt mereu cu tine. Dar drumul tău nu s-a terminat încă.
Ușa mașinii fu smulsă și voci îngrijorate se auziră. Paramedicii o întrebau ceva, dar ea nu putea să-și desprindă privirea de la Andrei, care părea să se estompeze încet.
— Te iubesc, Maria. Trăiește. Promite-mi.
— Promit, șopti ea, înainte ca el să dispară complet și întunericul să o cuprindă.
Când se trezi, era în spital. Sunetul monoton al aparatelor o înconjura. La fereastră, ploaia încetase și primele raze de soare pătrundeau prin perdele. Un nou început, deși ea nu și-l dorise.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.