Ioana intră în casă și, punând pungile grele cu cumpărături în bucătărie, auzi zgomote venind din cameră. Nu trebuia să fie o clarvăzătoare pentru a înțelege: Radu era din nou absorbit de computer.
— Din nou acel joc cu tancuri? — aruncă ea nemulțumită, observând imaginea familiară pe ecranul laptopului.
— Da, nu mă deranja, — mormăi el, fără a-și lua ochii de pe monitor.
Ioana, epuizată după o zi lungă de muncă, începu să aranjeze cumpărăturile. O durea capul, își dorea un singur lucru — să se culce și să uite de toate. Între timp, Radu se uită în bucătărie, își frecă stomacul și întrebă:
— Ai de gând să mă hrănești sau nu?
— Desigur, dar ceva mai târziu. Trebuie mai întâi să gătesc, — răspunse ea, încercând să-și ascundă oboseala.
— Apropo, a sunat mama. Sâmbătă ne așteaptă la aniversare. Nu uita să cumperi un cadou, — spuse el, îndreptându-se deja înapoi spre cameră, unde îl aștepta laptopul, după ce mușcă o bucată de salam.
Ioana doar oftă adânc. Perspectiva întâlnirii cu soacra o deprimă. Încă de la început, atitudinea lor față de ea lăsa de dorit. Soacra găsea mereu motive de critică, considerând-o nevrednică de fiul ei. Ioana încercase cândva să-i câștige bunăvoința, dar curând și-a dat seama că era inutil. Acum se vedeau doar cu ocazii speciale.
În timp ce pe aragaz fierbeau și se prăjeau diverse mâncăruri, Ioana ieși să-și verifice curtea. Avea găini, gâște și iepuri, de care avea grijă singură. Radu, deși nu participa la treburile gospodărești, se bucura să mănânce toate produsele de casă. Ea făcea totul pentru el.
Când s-a întors în casă, l-a văzut pe Radu cu o expresie fericită pe față, terminând ultima chiftea.
— De asta te iubesc, Ioana! Ești o gospodină extraordinară! — exclamă el cu gura plină.
Ea zâmbi, își făcu un sandviș, își prepară un ceai și se așeză în fața lui.
— Radule, chiar îmi doresc un copil. Am fost împreună cinci ani, iar tu încă nu ești gata. De ce? — întrebă ea.
— Un copil?! Ioana, de-abia reușim să ne descurcăm. Eu nu am un loc de muncă, tu duci totul pe umerii tăi. Ce copil? — răspunse el iritat.
Conversațiile despre copii deveneau tot mai frecvente. Ioana visa de mult să devină mamă, dar Radu evita de fiecare dată acest subiect.
— Dar cauți un loc de muncă, nu? Când vei găsi, totul se va aranja. Important e să începi, — spuse ea, privindu-l cu speranță.
— Vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc! — strigă el și ieși din cameră.
Ioana se abținu, dar în dormitor își dădu frâu liber lacrimilor. Dimineața trebuia să se trezească devreme — ziua ei de lucru începea devreme, deoarece lucra ca magazioneră într-o companie. Radu rămase la computer, continuând să joace toată noaptea. Ioana aproape că nu a dormit, reflectând la căsătoria ei.
Îl iubea pe Radu? Da. Dar în ultima vreme simțea tot mai des că el profită de sentimentele ei, punând toate grijile pe umerii ei. Devenise lipsit de inițiativă, dar Ioana încă credea: când va găsi un loc de muncă și va apărea un copil, totul se va schimba în bine. Deși visele ei se îndepărtau tot mai mult de realitate.
Trezindu-se la sunetul alarmei, Ioana îl văzu pe Radu dormind în fotoliu. Îl acoperi ușor cu o pătură și se duse să se pregătească pentru muncă.
Vineri, a petrecut toată seara alegând un cadou pentru soacră. Știa că oricum va fi nemulțumită, dar nu voia să vină cu mâinile goale. Sâmbătă s-au pregătit și au plecat la petrecere. De îndată ce a pășit pragul, Ioana a simțit privirea rece a soacrei. Era clar că nu era așteptată aici, și ea însăși ar fi preferat să rămână acasă. Dar Radu a insistat.
La petrecere erau sora lui Radu cu soțul și fiica lor. Ioana și-a petrecut toată seara cu copilul. La masă nu a fost invitată, nimeni nu i-a acordat atenție. Hotărând să bea apă, se îndreptă spre bucătărie și auzi accidental o conversație.
— Fiule, de ce ai ales-o pe ea? Ți-am spus de la început: nu e pentru tine. O țărancă! Și nici măcar nu te gândi să faci copii cu ea!
— Hai, lasă. Ea însăși îmi cere… M-a săturat deja. În jur sunt o mulțime de femei frumoase, iar asta…
— Da, cine te-ar vrea fără bani și fără servici? Ea acceptă totul. De îndată ce voi găsi un loc de muncă decent, voi începe să caut o înlocuitoare, — spuse Radu.
Ioana încremeni. Cuvintele soacrei nu au fost o revelație pentru ea, dar trădarea soțului i-a sfâșiat inima. Ieși tăcută în hol, se îmbrăcă și plecă. Lacrimile o sufocau. Mergea fără direcție, până când s-a ciocnit de un bărbat…
Ioana se împiedică, aproape căzând, dar bărbatul o prinse de braț.
— Vă rog să mă scuzați, n-am fost atentă, spuse ea, ștergându-și rapid lacrimile.
— Nu-i nimic, se întâmplă. Sunteți bine? întrebă bărbatul, privind-o îngrijorat.
Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr ușor grizonat la tâmple și ochi calzi, pătrunzători. Purta un palton elegant și ținea în mână o servietă.
— Da, mulțumesc, sunt bine, răspunse Ioana, încercând să păstreze o urmă de demnitate, deși își dădea seama că machiajul ei era probabil distrus de lacrimi.
— Permiteți-mi să vă ofer o batistă, spuse el, scoțând una din buzunarul paltonului.
Ioana o acceptă recunoscătoare. Ceva în atitudinea lui emana o căldură și o bunătate care o făcură să se simtă în siguranță pentru prima dată în acea zi teribilă.
— Mă numesc Mihai Vasilescu, se prezentă el, cu un zâmbet blând. Pot să vă ofer o cafea undeva? Păreți să aveți nevoie de un moment de liniște.
În mod normal, Ioana ar fi refuzat o asemenea invitație de la un străin, dar în acel moment simțea că nu avea unde să meargă. Ideea de a se întoarce acasă, unde Radu probabil nici măcar nu observase absența ei, era insuportabilă.
— Ioana, spuse ea simplu. Și da, o cafea ar fi minunată.
Se așezară la o cafenea din apropiere. Mihai comandă două cafele și nu întrebă nimic, lăsând-o pe Ioana să-și adune gândurile. Era un om educat, se putea observa după manierele lui.
— Sunt profesor universitar de arhitectură, spuse el când ea îl întrebă cu ce se ocupă. Și dumneavoastră?
— Nimic atât de impresionant. Sunt magazioneră la o fabrică de textile.
— Fiecare profesie are importanța ei, răspunse el fără urmă de condescendență.
Ioana nu-și putea explica de ce, dar începu să-i povestească despre seara ei, despre soacra ei, despre conversația pe care o auzise. Cuvintele pur și simplu se revărsau.
— Iertați-mă, nu obișnuiesc să-mi descarc problemele pe necunoscuți, spuse ea brusc, simțindu-se jenată.
— Nu vă faceți griji. Uneori e mai ușor să vorbești cu cineva care nu e implicat în situație.
Când se despărțiră, Mihai îi oferi cartea sa de vizită.
— Dacă veți avea nevoie vreodată să vorbiți cu cineva, nu ezitați să mă contactați, spuse el.
Ioana luă cartea de vizită și o puse în buzunar, mulțumindu-i pentru bunătate.
Când ajunse acasă, Radu era deja acolo, furios.
— Unde naiba ai fost? strigă el. Ne-ai făcut de râs plecând așa!
— Am auzit tot ce ai spus în bucătărie, răspunse ea calm, spre surprinderea ei.
Radu păli pentru o clipă, apoi încercă să se justifice:
— Nu vorbeam serios, doar încercam să o liniștesc pe mama. Știi cum e ea.
— Nu, Radu. A fost suficient. Vreau să divorțez.
Cuvintele ieșiră din gura ei înainte să se gândească la ele, dar în momentul în care le rosti, știu că era decizia corectă. Cinci ani din viața ei fuseseră suficienți.
Radu trecu de la șoc la furie, apoi la manipulare, promițând că se va schimba, că va căuta un loc de muncă, că vor avea un copil. Dar Ioana rămase fermă. Ceva se rupsese definitiv în acea seară.
În următoarele săptămâni, Ioana găsi un apartament mic de închiriat și își mută lucrurile acolo. Radu oscila între a o implora să se întoarcă și a o insulta, dar ea nu cedă. Pentru prima dată în mult timp, respira liber.
Cartea de vizită a lui Mihai rămăsese în buzunarul hainei ei. Într-o seară, după o zi grea la muncă, o scoase și o privi îndelung. Nu era obișnuită să facă primul pas, dar simțea că acel bărbat o înțelesese într-un moment când avea cea mai mare nevoie.
Îi trimise un mesaj simplu, mulțumindu-i din nou pentru cafea și spunându-i că a luat decizia de a divorța. Nu se aștepta la un răspuns rapid, dar telefonul ei sună aproape imediat.
Se întâlniră din nou la aceeași cafenea. De data aceasta, Ioana era mai calmă, mai hotărâtă. Mihai o ascultă cu atenție și îi oferi sprijin moral, fără să judece.
— Ești o femeie puternică, Ioana, îi spuse el. Ai luat o decizie dificilă, dar corectă pentru tine.
Timpul trecea, iar relația lor se dezvolta lent, bazată pe respect reciproc. Mihai era atent, inteligent și, spre deosebire de Radu, aprecia calitățile Ioanei. Îi arăta că merită mai mult decât fusese dispusă să accepte până atunci.
Într-o zi, în timp ce pregăteau cina împreună în apartamentul lui, Mihai o privi gânditor.
— Ce este? întrebă ea, observându-i privirea.
— Mă gândeam că ai un talent înnăscut pentru aranjare. Felul în care organizezi spațiul… ai fi fost un arhitect minunat.
Ioana râse, dar Mihai era serios.
— Nu e niciodată prea târziu pentru a învăța ceva nou, adăugă el. La universitate avem cursuri pentru adulți. Ai putea începe cu design interior.
Ideea părea absurdă la început. Ea, Ioana, magazioneră, să studieze design? Dar sămânța a fost plantată.
Cu încurajarea lui Mihai, se înscrise la cursuri serale de design interior. În curând descoperi că avea un talent real pentru asta. Designul îi oferea o modalitate de exprimare pe care nu o cunoscuse până atunci. Pentru prima dată în viața ei, făcea ceva pentru sine, nu pentru altcineva.
Divorțul de Radu fusese finalizat, și deși el încă încerca uneori să o contacteze, Ioana rămânea fermă în decizia ei. Relația cu Mihai evolua natural, fără presiune. El o respecta și îi oferea spațiul de care avea nevoie pentru a se redescoperi.
La un an după acea întâlnire întâmplătoare, când se ciocnise de el plângând pe stradă, viața Ioanei era de nerecunoscut. Terminase cursurile de design interior cu rezultate excelente și începuse să lucreze la biroul de arhitectură unde Mihai era partener. Locuiau împreună de câteva luni, și pentru prima dată, Ioana simțea că este într-o relație egală, bazată pe respect și admirație reciprocă.
Într-o zi, pe când se plimbau prin oraș, s-au întâlnit întâmplător cu Radu. El era însoțit de o femeie tânără, dar părea neglijent îmbrăcat și obosit. Când o văzu pe Ioana, rămase cu gura căscată.
— Ioana? Tu ești?
Ea era îmbrăcată elegant, părul ei era aranjat cu grijă, iar postura ei emana încredere. Stătea alături de Mihai, care o ținea protector de talie.
— Bună, Radu, spuse ea calm.
— Doamne, cu cine semeni! exclamă el, studiind-o de la cap la picioare. Ești… complet schimbată.
— Oamenii se schimbă, răspunse ea simplu.
— Am făcut o greșeală enormă, spuse el încet, aproape pentru sine. Ai vrea… să vorbim cândva?
Mihai se tensionă ușor lângă ea, dar Ioana îi strânse mâna reassigurător.
— Nu, Radu. Îți doresc tot binele, dar viețile noastre au luat direcții diferite.
În ochii lui Radu se putea citi regretul profund. Abia acum realiza ce pierduse – nu doar o soție devotată care făcea totul pentru el, ci o femeie extraordinară care, odată eliberată de limitele pe care el i le impusese, înflorise mai frumos decât și-ar fi putut imagina vreodată.
În timp ce se îndepărtau, Mihai o privi cu admirație.
— Ești uimitoare, știi asta?
Ioana zâmbi. Da, începea să știe. Și pentru prima dată în viața ei, se simțea cu adevărat liberă să fie cea care era menită să fie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.