Valentina Ionescu s-a trezit devreme, ca de obicei. Timpul trecea nemilos înainte, și trebuia să se ridice, în ciuda oboselii. Privi în jur la apartamentul ei mic — tapetul decolorat, canapeaua uzată și raftul preferat de cărți, care încă stătea lângă fereastră. În colț, ghemuit, dormea liniștit câinele ei devotat — Rex.
„Și iată o nouă dimineață,” — se gândi Valentina Ionescu, încercând să se ridice, dar simțind imediat o greutate în tot corpul. Astăzi nu avea nici mijloace, nici putere să se gândească la ceva vesel. Pensia — ca un ultim fir, până la care mai era doar o săptămână. Iar până atunci — doar buzunare goale. Privi cu tristețe spre Rex, care îi percepu imediat starea și o privi cu ochii săi calzi și încrezători.
„Ce să fac, Rex? Cum să ne hrănim pe amândoi, pe tine și pe mine? Cum să supraviețuim săptămâna aceasta?” — gândurile ei erau sumbre. Totuși, nu putea permite ca animalul să rămână flămând. Căci Rex era singurul ei tovarăș, singura consolare după moartea soțului. Era parte din viața ei, o legătură cu trecutul, cu acele zile fericite când soțul ei încă trăia.
Amintindu-și acele vremuri, Valentina Ionescu simți cum inima i se strânge din nou. Soțul ei părăsise această lume cu 5 ani în urmă. După plecarea lui, totul s-a schimbat. Fiul ei insistase să vândă apartamentul, împărțiseră banii, și el dispăruse. Căci nu mai avea ce să ia de la ea. Valentina nu înțelegea cum îl pierduse pe fiul său, cum crescuse el astfel. Îl interesau doar el însuși și banii, pe care nu știa și nu voia să-i câștige. Dar îi cheltuia cu ușurință. Mereu se îndatora, iar apoi mama trebuia să-i rezolve problemele.
Prin urmare, când își cumpărase o garsonieră la marginea orașului, nici măcar nu-i comunicase noua adresă. Ajunge cu prietenii lui, care îi mâzgălesc ușile și sună noaptea, cerând să le returneze banii. Acest apartament fiul ei îl va primi când ea nu va mai fi, testamentul fusese întocmit de mult timp.
Dar ce să facă acum, nu înțelegea deloc. Nu avea nimic de vânzare. Tot ce era de valoare, fiul ei luase. Doar în urechi îi rămăseseră cerceii dăruiți de soț. Dar erau de argint, care nu interesa pe nimeni în afară de ea.
Dar mai întâi vor ieși la plimbare, poate că în aer liber va găsi o soluție.
Se gândea deja dacă să cerșească. În mintea ei apăreau gânduri despre cum ar putea merge în centrul orașului și începe să ceară oamenilor să-i dea ceva. Nu simțea nici rușine, nici mândrie — doar disperare. Privi din nou și din nou spre Rex, apoi se ridică și porni prin parc. Acesta era singurul traseu pe care-l cunoștea cât de cât — de-a lungul aleii, printre copacii acoperiți de prima brumă.
Trecu ceva timp, și, puțin obosită, Valentina Ionescu se așeză pe o bancă pentru a se odihni. În mintea ei se învârteau din nou gânduri, dar pentru o clipă decise doar să închidă ochii și să asculte cum oamenii umblă prin parc, cum pașii lor se amestecă cu foșnetul ușor al frunzelor de toamnă.
Afară era frig, iar picioarele ei începuseră să înghețe în pantofii care, ca și viața ei, își epuizaseră de mult timp resursele.
Valentina Ionescu oftă adânc și privi la câinele ei, care stătea, fixând golul, ca și cum ar fi simțit și el greutatea situației lor.
„Ce să fac, Rex? Încotro să merg?” — se gândea ea, reflectând că uneori viața forțează o persoană să facă lucruri pe care nu le-ar fi îndrăznit înainte.
Deodată, lângă ea se opri o fetiță de vreo opt ani, cu codițe blonde și o geantă de școală pe umăr. Fetiţa o privea cu ochi mari, curioși, ținând în mână un sandviș pe jumătate mâncat.
— Bună ziua, doamnă, — spuse ea cu o voce subțire. — Câinele dumneavoastră poate să mănânce sandvișuri?
Valentina Ionescu privi surprinsă la copilă, apoi la Rex, care ridicase deja capul, adulmecând mirosul de mâncare.
— Da, desigur că poate, draga mea, — răspunse ea blând. — Lui Rex îi place orice fel de mâncare.
Fetița zâmbi larg și rupse jumătate din sandvișul ei, oferindu-i-l lui Rex, care îl înhăță cu recunoștință.
— Îl cheamă Rex? Ce nume frumos! Pot să-l mângâi?
— Bineînțeles. E foarte blând.
Copila se așeză pe bancă lângă Valentina și începu să mângâie câinele, care se bucura de atenție, dându-și coada.
— Eu sunt Sofia, — se prezentă fetița. — Și locuiesc acolo, — arătă ea spre un bloc de apartamente vizibil printre copaci. — Vin mereu în parc după școală.
— Încântată, Sofia. Eu sunt Valentina Ionescu. Și noi locuim aproape, — zâmbi bătrâna, simțind o bucurie neașteptată în prezența copilei.
— Veniți des aici? Nu v-am mai văzut înainte, — întrebă Sofia, continuând să mângâie câinele.
— Nu prea des. M-am mutat recent în zonă și nu cunosc mulți oameni.
Sofia dădu din cap înțelegător, cu seriozitatea unui adult.
— Și eu eram singură când ne-am mutat aici. Dar apoi am început să vin în parc și am găsit prieteni. — Ea se opri brusc. — Sunteți bine, doamnă? Păreți tristă.
Valentina fu surprinsă de observația fetei. Atât de evidentă era îngrijorarea pe fața ei?
— Sunt doar puțin obosită, draga mea, — încercă ea să zâmbească.
Sofia o privi cercetător, apoi deschise ghiozdanul și scoase un măr.
— Mama mereu îmi spune că un măr te face să te simți mai bine când ești obosită. Vreți unul?
Lacrimi neașteptate apărură în ochii Valentinei. Gestul simplu, nevinovat, al fetiței o emoționase profund. Luă mărul cu mâini tremurânde.
— Mulțumesc, Sofia. Ești foarte drăguță.
Fetița zâmbi, apoi privi la ceas.
— Trebuie să plec acum, mama mă așteaptă. Pot să mai vin să-l văd pe Rex mâine?
— Sigur că da. Vom fi aici.
Sofia își luă ghiozdanul, făcu cu mâna și alergă spre blocul ei. Valentina o urmări cu privirea, simțind o căldură în inimă pe care n-o mai simțise de mult timp.
În zilele următoare, Valentina și Rex veneau în parc la aceeași oră. Sofia apărea mereu, uneori cu un sandviș în plus „pentru Rex”, alteori cu câte un măr sau o banană „pentru doamna Valentina”. Fetița îi povestea despre școală, despre prietenii ei, despre ce a învățat nou. Iar Valentina asculta, bucuroasă să aibă companie.
Într-o zi, Sofia veni cu o cutie de biscuiți.
— Mama i-a făcut! — anunță ea mândră. — I-am spus despre dumneavoastră și Rex, și a zis că ar trebui să vă invit la ceai într-o zi.
Valentina fu surprinsă. Nu se așteptase ca această prietenie inocentă să ducă la o invitație.
— Ești sigură că mama ta nu se supără?
— Deloc! I-am spus că sunteți foarte drăguță și că Rex e cel mai cuminte câine din lume!
Două zile mai târziu, Valentina se găsea în fața ușii apartamentului Sofiei, cu inima bătând repede de emoție. Rex stătea lângă ea, cuminte ca întotdeauna.
Ușa fu deschisă de o femeie tânără, în jur de treizeci de ani, cu același păr blond ca al Sofiei.
— Bună ziua! Sunt Maria, mama Sofiei. Vă rog, intrați! Sofia ne-a vorbit atât de mult despre dumneavoastră!
Apartamentul era modest dar primitor, cu fotografii de familie pe pereți și jucării împrăștiate strategic prin cameră. Sofia alergă să o întâmpine, îmbrățișând-o pe Valentina și apoi pe Rex.
— Ați venit! Știam că veți veni!
Timp de două ore, Valentina se bucură de o conversație plăcută cu Maria, în timp ce Sofia se juca cu Rex. Află că Maria era mamă singură, lucrând ca asistentă la un cabinet medical. Viața nu fusese ușoară pentru ele, dar se descurcau.
— Sofia se întoarce singură de la școală și stă câteva ore până ajung eu de la serviciu, — explică Maria. — Mă îngrijorează mereu, dar e un copil responsabil.
— E o fetiță minunată, — spuse Valentina sincer. — Mi-a făcut zilele mult mai luminoase.
Când se pregătea să plece, Maria o opri la ușă.
— Doamnă Valentina, aș vrea să vă propun ceva. Am observat că vă înțelegeți foarte bine cu Sofia, iar ea vă adoră. M-am gândit… poate ați putea să o supravegheați câteva ore după școală? V-aș plăti, bineînțeles.
Valentina rămase fără cuvinte.
— Nu pentru bani, dragă, — reușit ea să spună în cele din urmă. — Aș fi onorată să petrec timp cu Sofia. Este ca o rază de soare.
— Vă rog, insist, — spuse Maria. — Sofia ar putea veni la dumneavoastră după școală. I-ar plăcea să petreacă timp cu Rex, iar eu aș fi mai liniștită știind că e cu cineva de încredere.
Abia după ce ajunse acasă, Valentina realiză ce s-a întâmplat. Nu doar că avea acum un venit care să o ajute să supraviețuiască până la pensie, dar avea și un scop, un motiv să se trezească în fiecare dimineață. Sofia îi adusese nu doar mâncare pentru stomac, ci și hrană pentru suflet.
În următoarele luni, relația lor înflori. Sofia venea la Valentina în fiecare zi după școală. Făceau împreună teme, citeau povești, plimbau pe Rex și gătau prăjituri simple. Apartamentul Valentinei, odinioară tăcut și trist, răsuna acum de râsul cristalin al fetiței.
Maria le invita des pe Valentina și Rex la cină, iar în weekend-uri făceau uneori excursii scurte în natură. Treptat, cele două femei și fetița deveniră ca o familie.
Într-o seară, după ce Sofia adormise pe canapeaua Valentinei în timpul unei povești, Maria îi mărturisi:
— Știți, mama mea a murit când Sofia era bebeluș. Nu a cunoscut niciodată afecțiunea unei bunici. Dar acum, datorită dumneavoastră, o are.
Valentina simți ochii umplându-i-se de lacrimi.
— Iar eu nu am avut niciodată o nepoată, — șopti ea. — Sofia mi-a umplut un gol pe care nici măcar nu știam că îl am.
În acea noapte, culcată în pat cu Rex ghemuit lângă ea, Valentina își aminti de acea zi din parc, când se gândea la cerșit, la disperarea care o cuprinsese. Cum de nu știuse că salvarea ei va veni sub forma unei fetițe cu sandviș și un zâmbet larg?
— Ce zici, Rex? — șopti ea, mângâind câinele. — Cred că viața încă mai are surprize pentru noi, nu-i așa?
Rex răspunse cu un hămăit moale, ca și cum ar fi fost de acord. Afară, primii fulgi de zăpadă începuseră să cadă, dar în inima Valentinei Ionescu era cald și luminos. Nu mai era singură. Nu mai trebuia să se teamă de viitor. Găsise o nouă familie — nu prin sânge, ci prin bunătate, prin întâlniri neașteptate și prin dragostea unui copil care nu văzuse în ea doar o bătrână săracă pe o bancă în parc, ci o prietenă care merita un sandviș și un măr.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.