Valentin și-a parcat cu grijă mașina pe singurul loc liber de lângă spitalul de copii. Ca un făcut, astăzi era deosebit de aglomerat – mașinile ocupaseră toate locurile de parcare disponibile. În fiecare zi venea aici, ca la serviciu: își termina treburile, trecea pe la cafeneaua preferată să bea o ceașcă de cafea și se grăbea la fiica lui, pentru a petrece măcar puțin timp cu ea. De câteva luni, fetița se afla în clinică.
Ce se întâmpla exact cu copilul, medicii nu puteau explica cum trebuie. Valentin o arătase celor mai buni specialiști, dar aceștia repetau doar un lucru:
creierul acționează de la sine, controlând tot restul. Acest lucru îl scotea din sărite pe Valentin.
– Vă ascundeți pur și simplu neputința în spatele acestor termeni complicați! – izbucni el într-o zi.
Medicii doar ridicau din umeri, coborându-și privirea.
– Este rezultatul unui stres colosal. Creierul creează bariere pe care nu le putem controla, – încerca să explice unul dintre medici.
– Nu înțeleg nimic! Fetița se stinge sub ochii mei, iar voi spuneți că nu poate fi vindecată?! Am bani, sunt gata să dau totul! Pentru Mihaela aș da și ultimul lucru!
– Banii sunt neputincioși aici, – oftă încet doctorul.
– Dar ce ar ajuta atunci?! Spuneți-mi! Voi găsi, voi cumpăra!
– Este imposibil de cumpărat… Sincer, nici nu știu cum să vă explic… Trebuie să se întâmple ceva special. Sau, dimpotrivă, ceva nu trebuie să se întâmple, pentru ca organismul… creierul… să se poată reconfigura.
– Ce tot spuneți acolo?! Poate îmi recomandați să merg la o vrăjitoare? – explodă Valentin.
Medicul în vârstă îl privi cu atenție.
– Știți, dacă vă hotărâți, nici măcar nu vă voi descuraja. Repet: metodele obișnuite sunt neputincioase aici. Putem doar să asigurăm liniștea, emoții pozitive… și să susținem organismul cu medicamente. Și mai vreau să vă spun, – medicul își coborî vocea, – în locul dumneavoastră, aș lăsa-o pe fiica dumneavoastră în spital. A fost deja adusă de două ori cu ambulanța. Înțelegeți, când intră în această stare, până când este adusă aici, există riscul să nu se reușească la timp. Dar aici, sub supraveghere constantă, acest lucru nu se va întâmpla.
Valentin își prinse capul în mâini. Se temea de moarte să-și piardă soția, simțea că acest lucru se poate întâmpla în orice moment, și nici el nu-și imagina cum va supraviețui plecării ei. Mihaela o adora pe mama ei, iar el… le venera pe amândouă. Acum a trebuit să uite de propria durere, concentrându-se pe salvarea fiicei sale, tot Mihaela.
Spre surpriza lui, fetița a acceptat cu calm faptul că va trebui să stea mult timp în spital. Ea l-a mângâiat pe tată pe obraz și i-a spus încet:
– Tati, nu-ți face griji așa. Nu voi plânge, iar tu vei putea să lucrezi liniștit, în loc să stai cu mine acasă tot timpul.
Valentin nu știa dacă să se bucure sau să plângă. Fiica sa de opt ani vorbea de parcă ar fi fost adultă.
– Prindeți-o! Domnule! – se auzi brusc un strigăt. Valentin tresări și privi în direcția zgomotului. Dinspre stradă, gâfâind, alerga spre spital o fetiță, iar în urma ei gonea un agent de pază din magazin, gâfâind și el. Se pare că furase ceva. Trecând pe lângă mașina lui Valentin, ea îi aruncă o privire plină de frică.
– Doamne… nici măcar o pâine n-au lăsat copilul să ia, sau ce? – murmură el, ieșind din mașină exact în momentul în care agentul de pază era deja aproape.
– Stați! De ce strigați?
– Acum mă ocup de dumneavoastră! Dați-vă la o parte!
Agentul de pază abia acum îl observase pe Valentin și mașina lui.
– Trebuie s-o prind! A furat…
— Stai puțin. Pe un copil vrei să-l prinzi? — Valentin îl măsură din priviri pe agent, un bărbat cu un abdomen proeminent și fața roșie de la alergare. — Ce a furat? Un diamant?
— Nu-i treaba ta! Dă-te la o parte, — agentul încercă să-l ocolească, dar Valentin îi blocă drumul.
— Ba e treaba mea când văd un adult hăituind un copil. Spune-mi ce a luat.
Agentul se opri, realizând că nu va putea trece de bărbatul din fața lui.
— A furat mâncare, — mormăi el nervos. — Un sandviș și o sticlă de suc. Nu e prima dată, hoața naibii!
Valentin scoase portofelul și extrase câteva bancnote.
— Uite, ia de zece ori mai mult decât valorează ce a luat. Și lasă copilul în pace.
Agentul privi banii, ezitând pentru o clipă, apoi îi smulse din mâna lui Valentin.
— Data viitoare n-o să scape așa ușor, — amenință el, întorcându-se spre magazin.
Valentin îl urmări cu privirea, apoi se uită în direcția în care dispăruse fetița. O zări ascunsă după un copac, la marginea parcului spitalului. Îl observa cu atenție. Când privirile li se întâlniră, ea dispăru ca o umbră.
Cu un oftat, Valentin își luă geanta din mașină și porni spre intrarea spitalului. Zilele se repetau monoton: vizita la Mihaela, conversații scurte, încercări de a-i stârni interesul pentru jocuri sau cărți. Nimic nu funcționa. Fetița devenea tot mai apatică, mai retrasă. Uneori zile întregi nu scotea niciun cuvânt.
În acea zi, când intră în salon, o găsi pe Mihaela privind pe fereastră.
— Ce faci, prințesa mea? — întrebă el, așezându-se pe marginea patului.
— Mă uitam la păsări, — răspunse ea fără să-și întoarcă privirea. — Pot să zboare oriunde vor.
Valentin simți un nod în gât. Era una dintre puținele zile în care fetița vorbea.
— Și tu vei putea merge oriunde vrei, când te vei face bine, — spuse el, mângâindu-i părul blond.
— Tati, crezi că mama mă poate vedea de acolo de sus? — întrebă ea brusc.
Valentin rămase fără cuvinte pentru câteva clipe. Era prima dată când Mihaela pomenea de mama ei de la înmormântare.
— Sunt sigur că da, — răspunse el în cele din urmă. — Și sunt sigur că e foarte mândră de cât de curajoasă ești.
Mihaela dădu din cap și tăcu din nou. Valentin scoase din geantă un cadou – o carte nouă cu povești. Încercă să-i citească, dar fetița părea că nu ascultă, pierdută în lumea ei.
După câteva ore, o sărută pe frunte și îi promise că va reveni a doua zi. În drumul spre ieșire, unul dintre medici îl opri.
— Domnule Popescu, aș vrea să discutăm despre starea Mihaelei. Rezultatele ultimelor teste nu sunt încurajatoare. Apetitul ei scade, și…
— Și ce pot face? — întrebă Valentin, simțind cum îl cuprinde disperarea.
— Continuați să fiți aici pentru ea. Să-i vorbiți, chiar dacă pare că nu ascultă. Și… poate ar ajuta dacă ar avea și alți vizitatori. Colegi de școală, prieteni?
Valentin clătină din cap.
— Nu avea mulți prieteni înainte. Iar acum, după… după ce s-a întâmplat cu mama ei, s-a închis complet în sine.
Medicul îl bătu ușor pe umăr.
— Nu pierdeți speranța. Uneori lucrurile se schimbă când te aștepți mai puțin.
În seara aceea, Valentin nu se putea concentra la lucru. Imaginea fetiței care fugea de agentul de pază îi revenea în minte. Se gândea la Mihaela, la viața lor distrusă de pierderea Mariei, soția lui. Un accident stupid de mașină îi luase totul.
A doua zi, Valentin sosit la spital mai devreme decât de obicei. Când ajunse în fața ușii salonului Mihaelei, auzi ceva ce nu mai auzise de luni întregi – râsul fiicei sale. Încremenise, temându-se să nu fie o halucinație.
Deschise ușa încet și rămase uimit: Mihaela stătea în pat, cu o carte de colorat în poală, și râdea. Lângă ea, pe marginea patului, stătea fetița pe care o văzuse cu o zi înainte fugind de agentul de pază.
— Tati! — exclamă Mihaela când îl văzu. — Uite-o pe Irina! E prietena mea nouă!
Fetița de lângă ea sări în picioare, pregătită să fugă.
— Stai, — spuse Valentin blând. — Nu pleca. Nu-ți voi face niciun rău.
Irina îl privi cu suspiciune. Era slăbuță, cu părul negru nepieptănat și haine uzate, dar ochii ei verzi aveau o strălucire de inteligență și viclenie.
— Irina a venit pe fereastră, ca Peter Pan! — explică Mihaela entuziasmată. — Mi-a adus asta!
Îi arătă o mică figurină din lut, modelată rudimentar, dar cu grijă, reprezentând un fluture.
— L-a făcut ea! Și mi-a spus povești despre aventurile ei!
Valentin nu-și putea crede ochilor și urechilor. Mihaela vorbea mai mult decât în ultimele trei luni la un loc. Obrajii ei palizi căpătaseră culoare, iar ochii îi străluceau de entuziasm.
— Mulțumesc, Irina, — spuse el, încercând să-și stăpânească emoția. — Oricând ești binevenită să o vizitezi pe Mihaela. Pe ușă, dacă vrei.
Irina îl privi suspicioasă.
— Nu o să chemi poliția?
— De ce aș face asta? — întrebă el. — Ești prietena fiicei mele.
— Tati, Irina nu are unde să stea, — interveni Mihaela. — Locuiește pe străzi. Poate sta cu noi?
Valentin privi de la o fetiță la alta. Situația era complicată, dar nu putea ignora faptul că această străină reușise într-o singură zi ce nu reușiseră luni de tratamente și terapii – să o readucă pe Mihaela la viață.
— Irina, câți ani ai? — întrebă el.
— Douăsprezece, — răspunse ea, ridicând bărbia cu mândrie.
— Unde sunt părinții tăi?
Fata tăcu, privind în podea.
— Nu ai pe nimeni? — insistă el blând.
— Am plecat de la orfelinat acum șase luni, — răspunse ea în cele din urmă. — Nu mă întorc acolo.
Valentin își dădu seama de complexitatea situației. Fata era probabil căutată, iar adăpostirea ei putea fi ilegală. Dar când văzu cum Mihaela o ținea de mână, protector, știu că nu poate doar să o trimită înapoi pe străzi.
— Ai putea sta la mine acasă pentru moment, — spuse el. — Dar trebuie să lămurim situația ta legală, înțelegi?
Irina îl privi neîncrezătoare.
— De ce ai face asta pentru mine?
— Pentru că ai făcut ceva miraculos pentru fiica mea, — răspunse el simplu. — Și pentru că nimeni nu ar trebui să trăiască pe străzi, mai ales un copil.
În zilele următoare, Valentin observă o schimbare dramatică în comportamentul Mihaelei. Fetița aștepta cu nerăbdare vizitele Irinei, care venea în fiecare zi. Ele desenau împreună, citeau sau pur și simplu stăteau de vorbă. Irina îi povestea Mihaelei despre viața ei pe străzi, despre libertatea de a merge oriunde voia, despre stelele care se văd noaptea din parc.
Medicii nu-și puteau explica îmbunătățirea bruscă a stării Mihaelei, dar nimeni nu îndrăznea să întrerupă ceea ce funcționa. După două săptămâni, medicul șef sugeră că Mihaela ar putea fi externată curând.
Între timp, Valentin se ocupă de situația Irinei. Cu ajutorul unui avocat, află că fata fugise dintr-un orfelinat cu o reputație îndoielnică, unde fusese plasată după ce mama ei murise de cancer, iar tatăl dispăruse. După multe discuții și proceduri, i se acordă custodia temporară a fetei.
Ziua în care Mihaela fu externată, Valentin aduse ambele fete acasă. Casa mare și goală, care fusese plină de tristețe după moartea Mariei, prindea din nou viață.
— Irina, asta e camera ta, — spuse el, arătându-i o încăpere luminoasă lângă cea a Mihaelei. — Poți să o decorezi cum vrei tu.
Fata privi camera cu ochii mari.
— E prea mult, — șopti ea. — Nu merit asta.
— Toată lumea merită un cămin, — răspunse Valentin. — Și tu ai adus-o pe Mihaela înapoi la viață. Asta e darul tău special.
În seara aceea, după ce fetele adormiră, Valentin se așeză în biroul său și scoase o fotografie veche cu Maria. O privi lung, simțind cum lacrimile îi curg pe obraji.
— Ai avut dreptate, dragostea mea, — șopti el. — Ai spus mereu că universul are moduri misterioase de a vindeca sufletele rănite. Cred că tocmai am văzut asta cu ochii mei.
Afară începu să plouă, iar picăturile băteau ritmic în fereastră. În casa care fusese cufundată în tăcere și durere timp de luni întregi, se auzeau acum respirațiile liniștite ale celor două fete care dormeau, vindecându-se reciproc prin simpla prezență a celeilalte.
Valentin știa că drumul nu va fi ușor. Ambele fete purtau răni adânci care aveau nevoie de timp pentru a se vindeca. Dar pentru prima dată în mult timp, simțea speranță. Uneori, salvarea vine din cele mai neașteptate locuri – ca o mică hoață care se cațără pe fereastra unui spital pentru a fura ceva de mâncare și descoperă, în schimb, o prietenă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.