— Unde mergeți pe o vreme așa rea? — conductoarea aruncă o privire spre Elena, care stătea pe peron cu sacoșe grele în mâini.
— Până la Stejaru, ultimul vagon, — răspunse Elena, întinzând biletul și, adunându-și ultimele puteri, urcă bagajele în vestibul.
Trenul se zgâlțâi, scârțâind din roți.
Pe fereastră se perindau peisaje mohorâte: câmpuri ude, construcții pe jumătate ruinate, sate rare, pierdute în verdeață. Ploaia bătea în acoperiș, estompând culorile lumii din spatele geamului.
Elena își găsi un loc în vagonul gol și își întinse picioarele obosite.
Ziua fusese epuizantă: cumpărături pentru cantina satului, cozi interminabile, sacoșe grele. Iar înainte de asta — o noapte albă. Trei ani de căsătorie, dar tot fără copii. Adrian nu o reproșase niciodată, dar în interior ea simțea o durere profundă.
Își aminti de conversația de dimineață cu soțul ei.
— Toate la timpul lor, — șoptea el, sărutând-o pe tâmplă. — Nu grăbi destinul. Fericirea noastră încă ne așteaptă.
Zâmbi, amintindu-și îmbrățișarea lui protectoare. Adrian devenise portul ei sigur. Cândva venise în satul lor ca agronom, și așa a rămas — s-a îndrăgostit de pământ, de muncă, de ea însăși. Acum avea propria fermă, iar ea — un post de bucătar la cantina locală.
Scrâșnetul ușii care se deschidea o distrase din gânduri. În pragul vagonului apăru o femeie într-un pardesiu închis la culoare cu glugă. Fața îi era ascunsă, dar se vedea că e tânără.
În brațe ținea două legături, din care se iveau fețe de copii.
Gemeni. Foarte mici.
Femeia privi neliniștită prin vagon, o observă pe Elena și se îndreptă hotărât spre ea.
— Îmi permiteți? — vocea îi tremură, dezvăluindu-i agitația.
— Desigur, — Elena se mută, făcând loc.
Femeia se așeză lângă ea. Mâinile îi tremurau vizibil, unul dintre bebeluși începu să scâncească.
— Liniște, dragul meu, — șopti ea, legănând cu grijă copilul.
— Ce minunați sunt, — zâmbi Elena. — Băieți?
— Un băiat și o fată. Ioan și Maria au aproape un an.
Elena simți un junghi de invidie. Cât visa ea să țină astfel de micuți în brațe.
— Și dumneavoastră mergeți până la Stejaru? — întrebă ea.
Femeia nu răspunse. Doar strânse copiii mai tare și se întoarse spre fereastră, pe lângă care treceau siluete de copaci estompate de ploaie.
Cinci minute au mers în tăcere. Ploaia se intensificase, transformând peisajul de după geam într-o pată de acuarelă. Brusc, femeia se întoarse spre Elena:
— Aveți familie?
— Soț, — Elena atinse instinctiv inelul.
— Norocoasă, — zâmbi amar femeia. — Vă iubește?
— Foarte mult.
— Visați la copii?
Elena ezită: — În fiecare zi.
— Dar deocamdată nu reușiți?
— Deocamdată Dumnezeu nu ne-a binecuvântat.
Femeia inspiră brusc, aruncă o privire rapidă spre ușa vagonului și se aplecă spre Elena:
— Nu pot explica mult, dar văd — sunteți specială. Sunt vânată. Copiii mei… trebuie salvați.
— Despre ce vorbiți? — Elena se retrase. — Poate ar trebui să mergem la poliție?
— Nu! — femeia o apucă convulsiv de mână. — Nicio poliție! Nu înțelegeți cine îi caută…
Trenul începu să încetinească. Următoarea stație.
— Vă implor, — femeia o fixă cu privirea. — Sunt în pericol. Ajutați-mă…
Și înainte ca Elena să apuce să spună ceva, femeia îi puse literalmente în brațe ambii copii și un rucsac mic.
— Ce faceți? — se miră Elena…
— Vă rog, aveți grijă de ei, doar pentru câteva zile, — șopti femeia cu o voce tremurândă. — În rucsac este tot ce au nevoie, inclusiv documentele lor. Voi reveni. Promit!
Înainte ca Elena să poată reacționa, trenul opri cu o smucitură la stație. Femeia se ridică, aruncă o ultimă privire spre copii și înainte ca Elena să poată protesta, coborî rapid și dispăru în ploaie.
— Stați! Stați! — Elena se ridică instinctiv, dar nu putea alerga după ea cu doi bebeluși în brațe.
Trenul se puse din nou în mișcare cu un scârțâit, în timp ce Elena rămase împietrită, cu doi bebeluși necunoscuți în brațe. Băiețelul începu să plângă, iar fetița îl urmă imediat.
— Oh, Doamne, — murmură Elena, încercând să-i liniștească.
Panica inițială fu înlocuită de un calm ciudat, aproape inexplicabil. Degetele ei mici mângâiară obrajii bebelușilor, care se linișttiră surprinzător de repede la atingerea ei.
„Trebuie să anunț poliția,” gândi ea. Dar ceva în avertismentul femeii o făcu să ezite. Și apoi, ce ar putea să le spună? Că o străină i-a lăsat doi copii într-un tren și a fugit? Ar crede-o cineva?
Cu mâini tremurânde, Elena deschise rucsacul. Înăuntru găsi scutece, haine schimb, câteva borcănele cu mâncare pentru bebeluși, două sticle cu lapte, un plic și un telefon vechi, simplu, fără acces la internet.
Deschise plicul și găsi înăuntru un bilet scris de mână, certificate de naștere pentru Ioan și Maria Petrescu, și șapte mii de lei în bancnote mici.
„Vă rog să aveți grijă de copiii mei,” scria în bilet. „Nu pot explica situația, dar sunt în mare pericol. Dacă rămân cu mine, vor fi găsiți. Vor veni după mine mai întâi, dându-mi timp să-i ascund. Vă voi contacta în curând. În telefon este un singur număr. Este pentru urgențe, dar vă rog să-l folosiți doar dacă este absolut necesar. Copiii sunt sănătoși, au toate vaccinurile. Maria are o alergie ușoară la căpșuni. Vă mulțumesc pentru tot. Nu vă pot oferi mai multe acum, dar într-o zi vă voi răsplăti.”
Elena simți o strângere de inimă. Ce fel de pericol putea fi atât de mare încât o mamă să-și abandoneze copiii unui străin? Își ridică privirea și observă că bebelușii o priveau cu ochii lor mari, curioși. Aveau fețe rotunde, cu pomeți înalți și ochi de un albastru profund. Părul lor blond strălucea chiar și în lumina slabă a vagonului.
Gândul la Adrian o făcu să tresară. Cum va explica apariția a doi copii în viața lor? Dar când Ioan îi apucă degetul cu mâna lui mică, știu că nu va putea să-i abandoneze niciodată.
Călătoria până la Stejaru păru interminabilă. Când trenul în sfârșit opri la stația lor mică, Elena strânse copiii la piept, își luă sacoșele și coborî cu grijă pe peron. Ploaia încetase, dar norii grei încă atârnau amenințător deasupra.
Satul se afla la doi kilometri de gară. Adrian trebuia să vină cu camioneta pentru a o ajuta cu bagajele. Îl văzu imediat, așteptând-o cu brațele încrucișate, sprijinit de vehicul.
Expresia de pe fața lui când o văzu apropiindu-se cu doi bebeluși trecu de la confuzie la șoc, apoi la îngrijorare.
— Elena? Ce… cine…? — bâigui el, privind micuții.
— Adrian, îți voi explica totul, — spuse ea repede. — Dar mai întâi, hai să-i ducem acasă. Sunt obosiți și flămânzi.
În camionetă, în timp ce Adrian conducea în tăcere, Elena îi povesti totul – despre femeia misterioasă, despre amenințarea necunoscută, despre decizia ei spontană de a accepta responsabilitatea pentru acești copii.
— Ar trebui să anunțăm poliția, — spuse Adrian în cele din urmă, vocea lui calmă, dar tensionată.
— Și ce le vom spune? Că o femeie mi-a dat copiii în tren și a fugit? Ne vor lua copiii și îi vor trimite la un orfelinat. Ai văzut cum arată orfelinatele la noi?
Adrian opri mașina în fața casei lor modeste, situată la marginea satului.
— Elena, — spuse el, întorcându-se spre ea. — Poate este o capcană. Poate copiii sunt răpiți. Poate…
— Nu sunt răpiți, — îl întrerupse ea. — Am certificatele lor de naștere. Și ai văzut cum s-a uitat la ei? Era privirea unei mame care își iubește copiii, dar care este înspăimântată. Te rog, Adrian. Doar câteva zile, până când ne contactează.
Adrian privi cei doi bebeluși care dormeau acum liniștiți în brațele Elenei. Zâmbi ușor când Maria se întinse și căscă în somn.
— Și dacă nu ne contactează niciodată? — întrebă el încet.
Elena se uită în ochii soțului ei:
— Atunci vom avea familia pe care am visat-o mereu.
În următoarele zile, viața lor se transformă complet. Casa se umplu de plânsete, râsete și scutece. Adrian, spre surprinderea Elenei, se adaptă rapid la rolul de tată. Când o găsi la miezul nopții legănându-l pe Ioan, care făcea colici, se așeză lângă ea și preluă bebelușul, cântându-i încet.
— Nu credeam că vei fi atât de bun la asta, — șopti ea, privind cu admirație la soțul ei.
— Nici eu, — zâmbi el. — Dar simt că așa trebuia să fie.
După o săptămână fără vești de la femeia misterioasă, începură să se gândească la pasul următor. Adrian construi două pătuțuri improvizate, iar Elena adaptă rețetele pentru copii mici.
— Poate ar trebui să-i înregistrăm oficial, — sugeră Adrian într-o seară, în timp ce fetița dormea în brațele lui. — Ca să poată merge la grădiniță, la școală…
Elena ezită:
— Dar dacă mama lor revine?
— Au trecut deja douăsprezece zile, Elena.
Înțelese că avea dreptate. Cu ajutorul unui prieten care lucra la primărie, reușiră să obțină documente care atestau că Ioan și Maria erau în grija lor temporară. Nu era o adopție completă, dar era suficient pentru moment.
Lunile trecură, apoi anii. Copiii creșteau frumoși și sănătoși. Ioan era energic și curios, mereu explorând ferma și animalele. Maria era mai calmă, dar extrem de inteligentă, învățând să citească înainte de a merge la școală.
Uneori, Elena se trezea noaptea și se furișa în camera copiilor, privind la cei doi îngeri dormind pașnic. Se întreba despre mama lor biologică. Era în viață? Era în siguranță? De ce nu revenise niciodată?
Telefonul simplu pe care l-a primit de la femeie îl păstra încărcat, dar nu sunase niciodată. Uneori îl verifica, sperând la un mesaj, la un semn, dar nimic.
Când copiii împliniră șase ani, începură să pună întrebări despre originile lor. Elena și Adrian hotărâseră de mult că nu vor minți niciodată.
— Mama voastră vă iubea foarte mult, — le explică Elena, strângându-i în brațe. — A trebuit să plece pentru a vă proteja. Într-o zi, poate se va întoarce.
— Dar voi sunteți mama și tata noștri adevărați, — spuse Maria, îmbrățișând-o strâns pe Elena.
Viața lor continua în liniște, într-un ritm calm, tradițional. Ferma lui Adrian prosperă, iar Elena deschise propria ei mică cofetărie în sat, unde vindea prăjituri făcute după rețete vechi de familie.
Copiii creșteau, transformându-se în adolescenți frumoși și responsabili. Ioan moștenise pasiunea lui Adrian pentru agricultură, în timp ce Maria arăta un talent remarcabil pentru artă și literatură.
Într-o zi, când copiii aveau șaisprezece ani, un plic mare, elegant, sosit prin curier. Nu avea expeditor, doar numele Elenei și adresa lor.
Înăuntru, Elena găsi o scrisoare, un set de chei și documente legale. Scrisoarea începea simplu: „Draga mea Elena, dacă citești această scrisoare, înseamnă că am reușit. Copiii mei sunt în siguranță…”
Cu mâini tremurânde, Elena citi mai departe. Femeia misterioasă, care se prezenta ca Alexandra Petrescu, explica că provenea dintr-o familie bogată care fusese amenințată de un cartel criminal. Soțul ei fusese ucis când refuzase să coopereze în spălarea de bani, iar ea devenise următoarea țintă. Singura modalitate de a-și proteja copiii fusese să-i ascundă și să dispară, atrăgând dușmanii departe de ei.
După ani de fugă și ascunzătoare, reușise în cele din urmă să adune suficiente dovezi pentru a distruge organizația criminală. Dar știa că viața ei era încă în pericol și nu putea risca să se întoarcă.
„Te-am ales pe tine, Elena, pentru că am văzut bunătate în ochii tăi,” scria Alexandra. „Am urmărit de la distanță cum ai crescut copiii mei cu dragoste și respect. Nu pot să-ți mulțumesc îndeajuns. Ca semn al recunoștinței mele, îți las proprietatea familiei mele – o vilă la marginea Bucureștiului și conturile bancare atașate. Totul este legal, documentele sunt autentice. Aceasta este moștenirea copiilor mei, dar și a ta și a lui Adrian, pentru că le-ați oferit ceea ce eu nu am putut – o viață normală, plină de iubire.”
Documentele legale confirmau totul: o proprietate în valoare de milioane de euro și conturi bancare cu sume care le-ar fi permis să trăiască confortabil pentru restul vieții.
Acea seară, Elena și Adrian stătură pe veranda casei lor modeste, privind la stele, în timp ce copiii dormeau sus.
— Ce facem acum? — întrebă Adrian încet.
Elena se uită la cheile vilei strălucind în lumina lunii.
— Le spunem copiilor adevărul. Despre mama lor curajoasă care a sacrificat totul pentru a-i proteja. Apoi… apoi vedem ce vor ei să facă.
A doua zi, când Ioan și Maria aflară adevărul complet, reacțiile lor fură diferite. Ioan era furios și confuz, voind să știe mai multe despre mama lui biologică, în timp ce Maria plânse, ținând strâns mâinile Elenei.
— Vreau să o găsim, — spuse Ioan hotărât. — Trebuie să fie undeva.
Familia vizită vila – o clădire impunătoare cu grădini frumoase și priveliști spectaculoase. Era elegantă și luxoasă, dar niciunul dintre ei nu se simțea acasă acolo.
— Nu vreau să locuiesc aici, — spuse Maria în cele din urmă. — Casa noastră este în Stejaru.
— Nici eu, — adăugă Ioan. — Dar putem folosi banii pentru a face ceva bun.
În următoarele luni, luară decizii importante. Renovară casa din sat, modernizară ferma și investiră în educația copiilor. Ioan decise să studieze agricultura ecologică, iar Maria literatura și artele.
O parte din bani o folosiră pentru a înființa o fundație care ajuta copiii abandonați și familiile în dificultate. O numită „Fundația Alexandra”, în onoarea femeii care le schimbase viețile într-un mod atât de neașteptat.
Iar vila din București? O transformară într-un centru pentru mame singure aflate în situații de risc, oferind adăpost, consiliere și sprijin pentru femei și copiii lor.
Elena privea adesea vechiul telefon, păstrat într-un sertar, sperând că într-o zi va suna. Că Alexandra va putea în sfârșit să-și întâlnească copiii, să vadă adulții minunați în care se transformaseră.
Până atunci, viața lor continua – mai bogată nu doar material, ci și în iubire, în scop, în recunoștință pentru momentul acela extraordinar dintr-un tren, când o femeie disperată îi încredințase cele mai prețioase comori ale sale.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.