Marinela se uita la Victor Sergiu, și inima ei se umplu cu un sentiment familiar de amărăciune.
Atitudinea ei față de acest om rămăsese neschimbată — rece și pătrunsă de conștientizarea adevăratei lui naturi. Cândva, într-o viață anterioară, ea fusese mentorul acestui medic pe atunci începător. Era evident încă de pe atunci că va ajunge un specialist mediocru, dar el nici măcar nu încerca să se îmbunătățească.
Indiferența lui față de profesie îi provoca Marinelei iritare, și nu ezita să-și exprime opinia. Mustrările pe care i le administra nu erau niciodată neîntemeiate — întotdeauna pe merit. Iar acum, priviți-l: se îngrășase ca un sac vechi de cartofi. Burta abia îi încăpea după birou, iar fața exprima mulțumirea de sine a unui om care și-a atins scopul doar datorită conexiunilor și timpului, nu talentului.
— Doamna Marinela, — începu el, lăsându-se pe spătarul fotoliului, ca un rege pe tron. — Hai să nu pierdem timpul cu discuții inutile, suntem oameni maturi. Nu v-aș fi angajat niciodată, dar totuși o voi face. Știți de ce? Pentru a-mi satisface ego-ul.
Cuvintele lui îi tăiară auzul, dar Marinela doar zâmbi trist. Știa că el are dreptate, dar nu intenționa să-și arate durerea.
— Absolut corect. Ați fost întotdeauna o femeie inteligentă, — replică ea, păstrându-și calmul.
— Mai mult, ca medic, desigur, nimeni nu vă va angaja. Cel mai probabil, nici ca asistentă medicală nu veți reuși să vă angajați. Dar vă pot oferi un post de infirmieră chiar și astăzi, — Victor se lăți într-un zâmbet neplăcut, arătându-și toți dinții gălbui.
— Ei bine, nu mă așteptam la altceva, de fapt, — răspunse Marinela, strângându-se în interior de umilință.
— Și ce v-ați gândit? Cu istoricul dumneavoastră profesional, ar trebui să fiți recunoscătoare și pentru atât.
— Mulțumesc. Când să încep?
— Găsiți-o pe asistenta șefă, ea vă va explica totul. O zi bună, Doamna Marinela.
Marinela încercă să iasă din cabinet cu un mers drept, deși în interior totul fierbea. Într-adevăr, nimeni nu o angaja. Nici în specialitatea ei, nici în alt domeniu. Și toate acestea pentru că avea în spate șapte ani de închisoare. Șapte ani lungi pentru că își ucisese soțul.
Povestea era banală, urâtă și demult rezolvată. Marinela își iubea munca. Îi dedica mult timp, iar soțului ei nu-i plăcea acest lucru. Își dorea ca toată atenția să fie acordată doar lui. La început, o rănea cu cuvintele, apoi, pentru fiecare întârziere de la serviciu, a început să o bată, din ce în ce mai tare. Treptat, Marinela s-a transformat într-o persoană agitată și isterică, care se temea de propria casă.
Într-o zi, când soțul ei a depășit măsura, ea a apucat primul lucru care i-a venit la îndemână și l-a lovit cu toată puterea în cap. Era o tigaie. Una bună, grea, din fontă. Marinela a iubit întotdeauna ustensilele de calitate.
Nimeni, inclusiv avocatul ei, nu a crezut că în familia ei se întâmpla așa ceva. Soțul ei era un om respectat, ajuta adăposturi pentru animale, dar despre ea se formase în ultima vreme o cu totul altă opinie. Despre faptul că soțul o bătea, Marinela nu povestise nimănui. Îi era prea rușine. Dar crizele ei nervoase de la serviciu nu au rămas neobservate.
În fine, și-a ispășit pedeapsa până la capăt. Când a ieșit, nu avea unde să locuiască. Rudele soțului au luat apartamentul lor, evident. Din fericire, mătușa ei a adăpostit-o, dar a avertizat-o din start că nu va putea locui mult timp cu cineva.
— Nu voi putea trăi mult timp cu cineva, pentru că toată viața am trăit singură.
Înțelege, Marinela dragă, am o părere bună despre tine, dar nu sunt obișnuită cu vecini. Eu am lucrurile mele puse aici, acolo — acolo. Dacă le miști puțin, poate nici nu observi, dar mie deja îmi este inconfortabil. Ne vom certa. Și nu pentru că ar fi un motiv real, ci pentru că amândouă nu putem trăi așa.
Marinela înțelegea că mătușa ei avea perfectă dreptate. Și îi era chiar recunoscătoare pentru sinceritate. I-a promis că va găsi neapărat o soluție. Avea nevoie de un loc de muncă. Deocamdată orice, ca să nu stea pe capul mătușii. Iar mai departe va căuta și va găsi cu siguranță ceva.
Din cei care lucrau înainte în acest spital, aproape nimeni nu mai rămăsese. După cum i-a dezvăluit în secret tanti Zina, care lucra aici ca infirmieră de treizeci de ani și în acest timp devenise pur și simplu “tanti Zina”, din cauza acestui despot și delapidator toți au fugit.
Marinela zâmbi: — Tanti Zina, parcă îl judecați prea aspru. Mi se pare doar puțin prost și narcisist.
— Nu e deloc aspru. Uite, lucrează aici și vei vedea singură. Doamne, Dumnezeule, ce se întâmplă în lume? Nu sunt destui medici, iar un doctor bun ajunge infirmieră. Groaznic ce se petrece!
Tanti Zina își luă găleata și plecă să spele podelele, fără să uite să se jelească și din când în când să-și facă cruce.
Doamna Marinela lucrase doar o săptămână, dar deja înțelegea cât de mult avea dreptate tanti Zina. În spital domnea haosul total. Oamenii își aduceau singuri medicamente pentru rudele internate. Pacienții veneau cu propriile lenjerii de pat. Despre ce se servea la cantină sub numele de mâncare, nici nu merita să amintească.
Marinela nu înțelegea un singur lucru: așa era peste tot acum sau doar la ei? Odată a intrat în vorbă cu unul dintre doctori. Acesta a făcut un gest obosit cu mâna: — Acum nu e ușor nicăieri, dar la noi e apogeul.
— Dar de ce, Domnule Paul? Prin ce ne deosebim? Când lucram eu aici, nu era un asemenea haos.
— Pentru că, Doamna Marinela, trebuie să furi când există de unde. Iar când nu ai de unde, dar îți dorești, obții exact ce vedem.
— Da, și nu sunteți primul din acest spital care vorbește despre furt. Și de ce toată lumea tace?
— Ce propuneți, să ocolim conducerea, să scriem o plângere? E absurd. Nimeni nu are nicio dovadă, iar haosul e peste tot acum. Nu m-aș mira dacă cei de sus nici măcar nu-și mai amintesc ce și când au alocat.
Marinela a aflat că acum, se pare, spitalele au sponsori care alocă bani pentru diverse nevoi. Și a mai aflat că unul dintre acești sponsori este internat chiar aici, în cea mai luxoasă rezervă. I se gătește separat. Are o asistentă personală. Pe scurt, totul pentru ca el să nu-și dea seama că în restul spitalului lucrurile merg foarte prost.
Deși, după cum spuneau asistentele medicale, lui îi era deja indiferent ce se întâmplă aici, pentru că era pe moarte. Medicii se luptau, schimbau un medicament cu altul, dar starea nu se îmbunătățea.
Cum a spus tanti Zina: „Îmi pare rău pentru el, e un om bun. Îl critica pe Victor al nostru de fiecare dată, iar acum, uite, și el e internat.”
Marinela a întrebat: — Dacă are mulți bani, de ce nu merge să se trateze în străinătate?
— El, Doamna Marinela, parcă a renunțat la sine. Nu mai vrea nimic, nimic nu-l interesează. Și nici nu e bătrân. Nu știu exact câți ani are, dar cu siguranță nu cincizeci.
După ora de stingere, Marinela a decis să meargă să-l vadă pe acest milionar. Era foarte curioasă. Era interesată nu de un om pe moarte, ci de cu totul altceva.
De fapt, încă din facultate, ea și colegii ei se gândeau la un medicament exact pentru această boală. Treptat, cei care reflectau și experimentau s-au retras. Și până în momentul în care toți lucrau deja independent, de acest subiect interesant se ocupa doar Marinela.
Desigur, singură nu putea avansa cercetarea până la testare, dar totuși revenea periodic la ea. Nu era nimic supranatural acolo. Doar calcule foarte precise ale proporțiilor diferitelor preparate, formând un amestec exploziv la limită, care acționa exact în direcția necesară. Dar nu se efectuaseră teste pe nimeni, așa că nimeni nu putea spune nimic despre efectele secundare.
— Se poate? — întrebă încet Marinela, întredeschizând ușa rezervei. Vocea ei era abia audibilă, dar se puteau ghici note de tensiune.
Bărbatul își întoarse capul, privirea lui era grea, dar nu lipsită de interes: — Da.
Marinela intră, se așeză cu grijă pe marginea scaunului și privi atent la fața pacientului. Totul se potrivea. Fiecare simptom, fiecare detaliu — ca în acele manuale pe care le studiaseră în profunzime cândva.
— Cum vă simțiți? — întrebă ea, încercând să-și ascundă emoția.
El zâmbi ironic, aruncându-i o privire atentă: — Dar dumneavoastră ce credeți? Nu sunteți medic, nu-i așa?
— Ei bine, acum — nu, — răspunse Marinela, pregătindu-se în interior pentru următoarea întrebare.
— Cum adică? — bărbatul ridică o sprânceană, evident intrigat.
Marinela zâmbi, deși inima îi bătea cu putere de emoție: — Probabil ar trebui să vă povestesc istoria mea, ca să nu vă formați o părere și mai proastă despre mine decât este…
Bărbatul se ridică ușor în pat, sprijinindu-se de perne. În ciuda stării sale slăbite, ochii lui erau ageri și pătrunzători, analizând-o cu atenție pe Marinela.
— Sunt Radu Ionescu, deși presupun că știți deja asta, — spuse el cu un glas răgușit. — Iar dumneavoastră sunteți…?
— Marinela Constantinesu. Fost medic oncolog. Acum infirmieră, — răspunse ea simplu, fără să-și ferească privirea.
— Și care e povestea care ar trebui să mă împiedice să cred că sunteți doar o altă persoană intrusivă, fascinată de starea unui om pe moarte? — vocea lui era tăioasă, dar nu ostilă.
Marinela inspiră adânc și începu să-i povestească. Despre cariera ei strălucitoare, despre cercetările în care crezuse, despre abuzul din căsnicie, despre acea seară fatidică și despre anii petrecuți în închisoare. Vorbea calm, fără să încerce să stârnească milă, doar relatând faptele.
— Șapte ani, — murmură Radu când ea termină. — Mult pentru o singură lovitură de tigaie.
— Mult pentru cineva vinovat, insuficient pentru cineva cu adevărat rău, — replică ea.
Un colț al gurii lui se ridică într-un zâmbet fugitiv.
— Nu ați venit aici să-mi spuneți povestea vieții dumneavoastră, Doamna Constantinescu. Ce vreți de fapt?
— Cred că am un tratament care v-ar putea ajuta, — spuse ea direct, fără ocolișuri.
Radu râse scurt, un sunet aspru care se transformă rapid într-o tuse seacă.
— Credeți că nu am încercat toate tratamentele posibile? Cele mai bune clinici din Europa nu au putut face nimic. Iar acum o infirmieră din provincie pretinde că deține secretul vindecării mele?
— Nu pretind că vă voi vindeca, — corectă Marinela cu demnitate. — Spun că am o ipoteză de tratament care nu a fost niciodată testată. Am studiat boala dumneavoastră înainte să fiu… întreruptă. Știu exact ce substanțe ar trebui să funcționeze și în ce proporții.
Privirea lui Radu deveni mai atentă.
— De ce mi-ați spune asta? De ce nu vă duceți cu această descoperire la o companie farmaceutică?
— Pentru că nimeni nu va asculta o fostă deținută. Pentru că testele ar dura ani, iar dumneavoastră nu aveți atât timp. Și pentru că, — adăugă ea cu un zâmbet trist, — dacă funcționează, mi-ar reda sens vieții. Iar dacă nu…
— Dacă nu, o să grăbiți moartea unui om deja condamnat, — completă el.
— Exact.
Radu privi lung pe fereastră. Afară, luna plină arunca o lumină palidă peste curtea spitalului.
— Știți, Doamna Constantinescu, nu mai am familie. Soția m-a părăsit când am aflat diagnosticul. Copiii sunt mari, trăiesc în străinătate. Averea mea merge la diferite fundații. Nu am pe nimeni care să plângă pentru mine și nimic pentru care să lupt. — Se întoarse spre ea: — Ce aveți de pierdut dacă eșuați?
— Totul, — răspunse ea simplu. — Libertatea, din nou. Poate viața. Dar prefer să mor încercând să fac ceva bun, decât să trăiesc știind că aș fi putut și n-am îndrăznit.
Pentru prima dată, o scânteie autentică de interes apăru în ochii lui Radu.
— Cum ați proceda?
— Am nevoie de acces la farmacie și la laboratorul spitalului. Pot prepara compusul în 48 de ore. E un amestec de medicamente existente, dar într-o formulă nouă.
Radu o studie câteva momente, apoi ridică telefonul de lângă pat.
— Adrian? Da, eu sunt. Vreau ca Doamna Constantinescu să aibă acces complet la laborator și farmacie începând de mâine. Da, infirmiera. Nu, nu e o glumă. Mulțumesc.
Închise și se întoarse spre Marinela:
— Aveți 48 de ore. Apoi decid dacă accept tratamentul dumneavoastră.
Două zile mai târziu, Marinela stătea în aceeași rezervă, ținând un flacon mic, plin cu un lichid transparent. Radu părea și mai slăbit, iar medicii îi spuseseră în acea dimineață că mai avea poate o săptămână.
— L-am preparat, — spuse ea simplu. — Am verificat de trei ori toate calculele. Teoretic, ar trebui să funcționeze.
— Iar practic? — întrebă el, examinând flaconul.
— Practic, este un amestec pe care nimeni nu l-a testat vreodată. Poate să vă vindece, poate să nu facă nimic, sau poate…
— Să mă ucidă mai repede, — completă el. — Am înțeles riscurile.
Se uită la flacon, apoi la ea.
— De ce nu m-ați mințit? Ați fi putut să-mi promiteți că va funcționa.
— Pentru că minciunile nu vindecă pe nimeni, — răspunse ea simplu. — Și pentru că merit șansa de a alege în cunoștință de cauză.
Radu aprobă din cap, apoi, fără alte cuvinte, destupă flaconul și bău conținutul dintr-o singură înghițitură.
— Acum ce facem? — întrebă el, punând flaconul gol pe noptieră.
— Așteptăm, — spuse Marinela, așezându-se pe scaunul de lângă pat. — Și sperăm.
O lună mai târziu, Consiliul Directorilor Spitalului Județean era în sesiune de urgență. Toți membrii erau adunați, inclusiv Victor Sergiu, acum vizibil palid și agitat.
Ușa se deschise, iar Radu Ionescu intră în sală, urmat de Marinela. El arăta transformat – culoarea îi revenise în obraji, mersul era ferm, iar în ochi avea acea scânteie de viață pe care Marinela o văzuse aprinzându-se treptat în ultimele săptămâni.
— Domnilor, Doamnelor, — începu Radu, cu vocea puternică, — cred că știți deja de ce suntem aici. Testele mele de ieri confirmă ceea ce am bănuit: sunt în remisie completă. Tumora a scăzut cu 80% și continuă să se reducă.
Un murmur străbătu sala. Victor se foi nervos pe scaun.
— Doctorița Constantinescu, — continuă Radu, — a dezvoltat un tratament care mi-a salvat viața. Un tratament pe care medicina convențională l-a ratat. Iar ea a făcut acest lucru lucrând ca infirmieră, în condiții improprii, cu resurse minime.
Se întoarse spre Victor, a cărui față devenise și mai palidă.
— De astăzi, spitalul are un nou director medical. Doamna Constantinescu va prelua această funcție, iar eu personal voi finanța un laborator de cercetare în cadrul instituției, unde ea își va putea continua munca.
Tăcerea din sală era deplină. Victor deschise gura să protesteze, dar Radu îl întrerupse cu un gest.
— Iar dacă cineva are obiecții, poate să-și caute altă poziție. Sunt sigur că sunt multe spitale care angajează persoane cu… talentele dumneavoastră.
În săptămânile care urmară, transformarea spitalului fu remarcabilă. Sub conducerea Marinelei, procedurile fuseseră restructurate, fondurile redirecționate corect, iar personalul recăpătase speranța.
Într-o seară târzie, când coridoarele erau liniștite, Marinela stătea în biroul ei nou, privind un teanc de cereri de la medici tineri care doreau să lucreze la spital. Radu intră fără să bată la ușă, o obișnuință pe care o dezvoltase în ultimele săptămâni.
— Cum merge noua viață, Doctoriță Constantinescu? — întrebă el, așezându-se în fața biroului.
— E aproape ireal, — răspunse ea sincer. — Uneori mă trezesc și mă aștept să fiu înapoi în celulă sau să spăl podele.
Radu o privea cu o expresie greu de descifrat.
— Știi, când mi-ai spus că ai un tratament, nu te-am crezut. Am acceptat pentru că era ultima opțiune înainte de a renunța complet. Dar acum înțeleg că uneori trebuie să-ți pierzi totul pentru a descoperi ce contează cu adevărat.
Marinela zâmbi, un zâmbet autentic care îi lumină întreaga față.
— Soarta are un simț al umorului ciudat, nu-i așa? Eu am avut nevoie să omor pe cineva pentru a-mi găsi drumul înapoi la vindecare.
— Iar eu am avut nevoie să fiu pe moarte pentru a învăța să trăiesc din nou, — completă Radu.
În acea seară, când Marinela plecă spre micul apartament pe care și-l putea permite acum, pași ei erau mai ușori. A doua șansă nu era doar un tratament sau o poziție nouă. Era o promisiune că trecutul, oricât de întunecat, nu definește viitorul. Că în cele mai neașteptate locuri și în cele mai dificile momente, se poate naște ceva miraculos și frumos.
Iar în laboratorul nou-nouț, așteptând diminaeața când va începe o nouă serie de teste, formula ei – scrisă cu grijă și salvată din memoria unei femei care refuzase să renunțe – promitea să schimbe nu doar viața unui om, ci viețile multor altora care așteaptă o speranță când medicina convențională se declară învinsă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.