Elena stătea la masa din bucătărie, privind ceașca goală de ceai.
Afară vuia orașul de seară, dar în apartamentul ei mic era liniște — copiii dormeau deja. Tocmai aflase că soțul ei, Adrian, și soacra, Ileana Mihăilescu, zburaseră spre Dubai fără să-i spună un cuvânt.
Banii pentru această călătorie, ca un adevăr amar, fuseseră luați din bugetul familiei, care și așa se destrama din cauza ipotecii și a tratamentului micului Petru.
Elena își strânse pumnii, simțind cum în interiorul ei fierbe un amestec de jignire și determinare. Nu era doar o vacanță — era o provocare.
Trei ani suportase cum Ileana Mihăilescu locuiește în apartamentul bunicii ei aproape gratuit, promițând o ședere „temporară”. Trei ani Elena ascultase scuzele soacrei despre „dificultăți” și observase cum aceasta cheltuiește bani pe blănuri, saloane de frumusețe și acum — pe o vacanță luxoasă.
Adrian, în loc să-și susțină soția, alesese din nou partea mamei sale, lăsând-o pe Elena să se descurce cu datoriile, cu fiul bolnav și cu sentimentul de trădare. Dar în această seară, ceva în ea s-a frânt. Nu mai avea de gând să tacă.
Elena s-a ridicat, s-a apropiat de dulap și a scos dosarul roșu cu actele apartamentului. Degetele ei tremurau, dar privirea era fermă. A deschis dosarul, a parcurs cu ochii rândurile juridice care confirmau dreptul ei la moștenire și a respirat adânc. Telefonul era alături, ecranul luminându-se în semiîntuneric.
Știa pe CINE să sune…
…numărul avocatului care se ocupase de succesiunea bunicii sale. Alexandru Dumitrescu era unul dintre cei mai buni avocați specializați în drept imobiliar din oraș. Deși trecuseră trei ani de la ultima lor întâlnire, Elena și-a amintit perfect numărul lui.
— Bună seara, domnule Dumitrescu, aici este Elena Vasilescu, nepoata Mariei Vasilescu. Ne-am întâlnit acum trei ani pentru succesiunea bunicii mele.
— Doamna Vasilescu, desigur că-mi amintesc. Cum vă pot ajuta?
Elena respira adânc înainte de a spune:
— Am nevoie să inițiez procedurile de evacuare pentru o chiriașă care ocupă apartamentul moștenit de la bunica mea.
— Înțeleg. Există un contract de închiriere?
— Nu unul oficial. A fost o înțelegere verbală, temporară, care a devenit permanentă fără consimțământul meu.
Peste o oră, Elena încheia conversația cu avocatul, având un plan clar. În timp ce punea telefonul jos, s-a uitat la fotografiile de familie de pe peretele bucătăriei. Adrian zâmbea în toate, ținându-i pe ea și pe copii în brațe. Cât de falsă era acea imagine acum.
În zilele următoare, Elena acționă cu precizie matematică. În timp ce Adrian și soacra ei se bucurau de soarele din Dubai, ea adună dovezi despre situația financiară a familiei, extrase bancare care arătau transferuri substanțiale către contul Ilenei și cheltuielile exorbitante ale acesteia.
Cea mai importantă realizare a fost însă certificatul medico-legal care confirma că Ileana Mihăilescu era perfect sănătoasă mental și fizic în momentul în care își exprimase „incapacitatea” de a se întreține singură — motivul pentru care se mutase în apartamentul Elenei.
În a șaptea zi a absenței lor, Elena primi un apel de la Adrian.
— Iubito, cum e acasă? Copiii sunt bine?
Vocea lui era relaxată, aproape visătoare, ca și cum absența lui nu ar fi reprezentat o povară pentru familie.
— Totul este sub control, răspunse Elena calm. Când vă întoarceți?
— Peste două zile. Mamei îi place atât de mult aici că am prelungit șederea.
— Desigur, spuse Elena. Apartamentul va fi pregătit pentru întoarcerea voastră.
Adrian păru să ezite, surprins de tonul ei.
— Ești supărată?
— Nu, Adrian. Sunt ocupată. Trebuie să închid acum.
În dimineața întoarcerii lor, Elena stătea în fața blocului unde locuia Ileana Mihăilescu. Lângă ea, avocatul Dumitrescu și un executor judecătoresc așteptau cu documentele necesare. Inima îi bătea puternic, dar era mai hotărâtă ca niciodată.
Taxiul care-i aducea din aeroport opri în fața blocului. Adrian și Ileana coborâră, bronzați și zâmbitori, până când îi văzură pe cei trei.
— Elena? Ce se întâmplă? întrebă Adrian, confuz.
— Bună, Adrian. Doamnă Mihăilescu, vă prezint pe domnul Dumitrescu, avocatul meu, și pe domnul Iancu, executor judecătoresc.
Ileana păli:
— Ce înseamnă asta?
Elena îi înmână un dosar:
— Înseamnă că aveți la dispoziție 30 de zile să eliberați apartamentul care îmi aparține legal. De asemenea, vă solicit suma de 18.000 de euro reprezentând chiria pe care nu ați plătit-o în ultimii trei ani.
Adrian păru copleșit.
— Elena, ce faci? Este mama mea!
— Iar eu sunt soția ta și mama copiilor tăi, Adrian. Copii pentru care nu ai fost acolo când Petru a avut febră 39, în timp ce tu erai la piscină în Dubai.
Ileana începu să se agite:
— Nu poți face asta! Adrian, spune-i!
— Ba pot, și tocmai am făcut-o, răspunse Elena, întinzând documente către executor. Apartamentul va fi evaluat astăzi, iar bunurile dumneavoastră inventariate.
Adrian încercă să o ia de braț:
— Trebuie să vorbim despre asta.
— Am încercat să vorbesc trei ani, Adrian. Acum e timpul pentru acțiune.
La o săptămână după confruntarea de la aeroport, Elena stătea din nou la masa din bucătărie. De data aceasta, în fața ei era Adrian, cu cearcăne adânci și privirea înfrântă.
— Am semnat hârtiile de divorț, îi spuse el, împingând dosarul peste masă. Tot ce ai cerut.
— Mulțumesc, răspunse Elena simplu.
— Chiar trebuie să vinzi și casa asta? întrebă el, privind în jur. E căminul nostru.
— Era căminul nostru, Adrian. Acum este doar o investiție care ne va ajuta pe mine și pe copii să începem o nouă viață.
— Și mama? îndrăzni el să întrebe.
Elena zâmbi trist:
— Ileana Mihăilescu este o femeie foarte capabilă, după cum am descoperit. Are trei apartamente închiriate în acest oraș, toate ascunse de tine și de fisc. Sunt sigură că se va descurca.
Adrian păru șocat.
— De unde știi asta?
— Când ai plecat în Dubai, am angajat un investigator privat. A fost surprinzător de eficient.
Adrian se ridică încet.
— N-am crezut niciodată că vei merge atât de departe.
Elena îl privi direct în ochi:
— N-am crezut niciodată că vei alege confortul mamei tale în detrimentul sănătății copilului nostru. Suntem chit.
Șase luni mai târziu, Elena stătea pe terasa unui apartament nou, modern și luminos. Petru alerga prin grădina de dedesubt, complet vindecat după tratamentul intensiv pe care și-l putuse permite din vânzarea fostei case și din chiria apartamentului bunicii.
Telefonul vibră pe masă. Era un mesaj de la Adrian: „Pot să vin să iau copiii în weekend?”
Elena răspunse simplu: „Desigur. Îi pregătesc pentru 10:00.”
Punând telefonul jos, privirea ei căzu pe dosarul roșu care stătea pe raftul din bibliotecă — un memento al momentului când a decis să-și ia viața în propriile mâini. Uneori, cele mai dificile decizii sunt exact cele care ne eliberează.
În timp ce soarele apunea peste oraș, Elena sorbi din ceaiul ei, mulțumită. Undeva, într-un apartament închiriat la marginea orașului, Ileana Mihăilescu încă se întreba cum de nora ei blândă și supusă avusese curajul să schimbe totul cu un singur apel telefonic.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.