Într-un sat mic, unde toți se cunosc între ei, diminețile începeau mereu la fel: un autobuz vechi pornea spre oraș, cineva mâna vacile spre pășune, iar din coșurile caselor joase se ridicau leneș fuioare de fum.
Viața curgea încet: oamenii își salutau vecinii, își vedeau de gospodărie, și părea că totul era în ordine. Dar într-o curte, lângă casa Elisabetei Androne, se auzea adesea un mârâit amenințător. Acolo, legat cu un lanț gros, trăia un câine uriaș — posomorât, cu o privire grea și pieptul puternic. Bărbații care treceau pe lângă gard clătinau din cap: „Uitați-vă ce namilă, poate să atace oricând.” Copiii ocoleau acea casă de departe: se spunea că animalul era rău. Și nu era de mirare: câinele stătea legat scurt și era mare cât un vițel.
Nimeni nu întreba de ce Elisabeta ținea un asemenea câine. Era o femeie tăcută, mereu cu un batic negru pe cap. Se știa că avusese un fiu care murise. Umblau zvonuri, dar nimeni nu știa exact ce s-a întâmplat. Se observa doar că bătrâna vorbea rar, trăia modest și luase câinele în grijă acum doi ani. Se spunea că fusese câinele fiului ei, și că nu a vrut să-l lase de izbeliște. „Ce-i trebuie ditamai dulăul?” — șopteau unii. „Ea știe mai bine,” răspundeau alții.
Câinele ședea lângă un șopron dărăpănat, lanțul îi zornăia la fiecare mișcare. Când cineva se apropia de gard, mârâia adânc. Avea blana neîngrijită, neagră cu pete ruginii. Oricâtă mâncare îi aducea Elisabeta, câinele nu părea mai blând, ci doar își păzea cu îndârjire colțișorul.
Într-o zi, satul a fost cuprins de rumoare: cineva îl văzuse cum se aruncase spre poartă, încercând să prindă o pisică vagaboandă. Lanțul l-a ținut, dar zvonurile s-au răspândit: „Vă dați seama, dacă rupea lanțul? Era vai de cine-i ieșea în cale!” Părinții își avertizau copiii: „Nici să nu vă apropiați de casa Elisabetei Androne, câinele ăla nu știe de garduri!”
Bătrâna avea o relație liniștită cu animalul. Se învârtea tăcută pe lângă el, îl mângâia pe ceafă și-i șoptea: „E bine, Costică, e bine, nu te teme…” Sătenii se amuzau: „Costică” pentru un asemenea colos părea un nume caraghios. Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună ceva în față. Poate din respect, poate de frică.
Viața în sat continua nestingherită. Vara, copiii alergau prin fânețe, culegeau flori, jucau de-a prinselea. Când treceau pe lângă casa Elisabetei, traversau pe partea cealaltă, ca să nu stârnească dulăul. Câinele întindea lanțul și îi urmărea mârâind. Copiii grăbeau pasul și râdeau: „Iar s-a înfuriat!” Lătratul lui răsuna puternic după ei.
Într-o zi de vară caniculară, s-a întâmplat ceva ce avea să schimbe totul. Într-o zonă a satului unde casele erau rare, creșteau bălării și urzici înalte, loc unde uneori se strecurau șerpi. Copiii știau: „Aveți grijă, sunt vipere!” Dar tentația de a culege zmeură sau fragi era prea mare.
Ana, o fetiță de șase ani, nepoata unei vecine, hoinărea pe acolo. Răsfoia florile de câmp, asculta bâzâitul albinelor. Dintr-odată auzi un șuierat. Când se întoarse, văzu un șarpe cenușiu, cu capul ridicat. Vru să fugă, dar picioarele nu o ascultau.
— Mami!… — șopti Ana, abia auzită.
Șarpele șuieră mai tare, apropiindu-se. Și atunci, din tufișuri, sări o umbră masivă. Zgomot, lătrat — și Ana văzu cum dulăul o răsturnă pe viperă, înfingându-și colții în ea. Lanțul îi târa după el — se eliberase, auzind strigătul.
În câteva secunde, câinele strivi șarpele. Ana stătea nemișcată, tremurând. Câinele se întoarse spre ea, gâfâind, ochii lui scânteiau. Dar nu o atacă. Lătră scurt, parcă întrebând dacă e bine.
— Mama… — șopti Ana.
Câinele făcu un pas spre ea. Fetița se ghemuise, așteptând răul. Dar dulăul doar își plecă capul și o atinse ușor cu botul. Ana nu putea să creadă: era același „monstru” de care toți se temeau, și totuși îi salvase viața.
Dinspre drum se auzi un strigăt:
— Ana, unde ești?!
Copiii o căutau. Ana vru să răspundă, dar vocea nu-i ieșea. Câinele se întoarse spre zgomot, mârâind ușor, nesigur.
— E aici! — strigă un băiat, intrând printre ierburi. — Și câinele e cu ea, atenție!
Ana făcu semn disperat:
— Nu-i faceți rău! E bun! M-a salvat!
Băieții se opriră uimiți. Apoi veniră adulții, unii cu bețe, strigând: „Aveți grijă, câinele a scăpat!” Dar Ana izbucni în lacrimi:
— Nu-l loviți! A ucis șarpele! M-a apărat!
Femeile văzură șarpele mort, urme de luptă. Câinele, epuizat, doar privea. Apoi apăru Elisabeta Androne. I s-a spus că dulăul scăpase și atacase.
— Ce-ai făcut, Costele… — șopti bătrâna, apropiindu-se. — Cum să te duc înapoi…
Atunci Ana, printre sughițuri, strigă:
— Nu-l legați! E bun, nu-i rău!
Sătenii se priviră nedumeriți. Un moș oftă:
— Se pare că ne-am înșelat…
Costică făcu un pas înapoi, stingher. Elisabeta îi atinse blând lanțul:
— Iartă-mă, dragule… M-am temut să-ți dau libertatea.
Lumea discuta: „Poate că totuși trebuie să-l legăm, să nu fugă iar.” Dar Ana se împotrivi:
— Nu! El e bun!
În final, au convenit să-l conducă acasă. Bătrâna apucă lanțul:
— Hai, Costele.
Câinele o urmă tăcut, fără să tragă. Arăta pierdut, ca și cum nu înțelegea de ce e atâta lume în jur. Încet, s-au întors la casa lor. Sătenii s-au împrăștiat: fiecare cu treaba lui.
A doua zi, tot satul vuia de veste: „Se pare că Costică nu e deloc un câine rău, ci un adevărat erou.”
Pe la prânz, câțiva vecini au trecut pe la Elisabeta Androne să o întrebe cum se simte câinele. Bătrâna i-a întâmpinat la poartă, cu Costică stând liniștit la picioarele ei, privind lumea fără urmă de agresivitate.
— Mulțumim că l-ați ținut aici, tanti Elisabeta, — au spus oamenii, rușinați. — Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Ana fără el.
Elisabeta a zâmbit slab:
— Nu eu l-am ținut… El a ales să rămână. Aici era casa lui, casa fiului meu…
O liniște grea s-a așternut peste grupul adunat. Unii și-au plecat privirile, alții au oftat.
În acea după-amiază, copiii au început să treacă tot mai des pe la poarta bătrânei. Unii aruncau câte un măr peste gard, alții îndrăzneau să întindă mâna să-l mângâie pe Costică. Și, spre surprinderea tuturor, dulăul nu mai mârâia. Se uita curios, își bătea ușor coada de pământ și accepta atenția cu o blândețe neașteptată.
În scurt timp, Costică a devenit parte din viața satului. Copiii îl chemau de pe drum:
— Costeleee, hai cu noi!
Și uneori, când Elisabeta Androne deschidea poarta, câinele ieșea cuminte, însoțind copiii până la liziera pădurii, apoi se întorcea de unul singur, mândru de misiunea lui.
Anii au trecut, dar povestea despre „monstrul” care a salvat un copil a rămas în amintirea tuturor. Oamenii au învățat o lecție simplă: nu întotdeauna ceea ce pare înfricoșător este cu adevărat rău. Iar în curtea Elisabetei Androne, lângă șopronul vechi, Costică continua să vegheze, liniștit și demn, ca un paznic al amintirilor și al speranței.