Când am auzit aceste cuvinte, am rămas fără suflare.
— Nu ești soția mea. Și acest apartament — nu este al tău!
În cap mi-a început să vuiască, inima îmi bătea ca și cum tocmai terminasem un maraton. Părea că stau pe loc, dar pământul fugea de sub picioarele mele.
Am trăit în acest apartament zece ani. Zece ani lungi. Mi-am investit aici forțele, banii, dragostea. Și acum mi se spune că nu sunt nimeni aici?
— Ce? — vocea mea sună răgușit, ca și cum aș fi răcit.
Soțul — nu, nu mai e soț, ci un trădător în cel mai josnic sens al acestui cuvânt — stătea în fața mea cu o față de piatră.
— Ai auzit perfect, — vocea lui era rece ca gheața. — Nu suntem căsătoriți.
— Cum adică — nu suntem căsătoriți?
Aproape că am izbucnit în râs de absurditatea situației. Eu și Adrian ne-am căsătorit acum zece ani! A fost o nuntă, deși modestă. Martori, inele, fotografii. Le-am ținut eu însămi în mâini, când le-am mutat într-un album foto nou!
— Actele sunt în regulă, Laura, — interveni soacra, stând în fotoliul ei preferat lângă fereastră. — Chiar nu ești soție.
M-am întors brusc spre ea.
— Este asta o glumă?
— Nu, draga mea, — zâmbi ea, cum zâmbesc șerpii înainte de atac. — Asta e viața.
Mintea mea refuza să înțeleagă.
— Dar… cum?
— Nu ți-a trecut prin cap să verifici ce ai semnat la Starea Civilă? — Adrian își încrucișă brațele la piept, bucurându-se evident de șocul meu. — A fost doar o înregistrare a unei coabitări.
M-a trecut un fior rece.
— Ce?!
— Formal, ești doar chiriașă aici, — soacra ridică din umeri. — Locuiești pe teritoriul nostru.
— Al vostru?! — în mine se aprinse un foc.
— Păi da, — pufni ea. — Apartamentul este pe numele lui Adrian și pe al meu. L-am cumpărat încă înainte să apari tu.
Deodată mi-am amintit cum Adrian întotdeauna dădea din mână când venea vorba despre actele locuinței. „Mai târziu”, „de ce trebuie să știi asta”, „ai încredere în mine”. Și am avut încredere.
Ce proastă am fost.
— Dar eu… — vocea mi se frânse. — Eu am plătit pentru renovare!
— Și? — Adrian ridică din umeri.
— Eu am cumpărat mobilă!
— A fost alegerea ta.
— Am cheltuit bani pe utilități, pe mâncare, pe toate!
— Și asta a fost alegerea ta, — interveni soacra. — Nimeni nu te-a obligat.
Aproape că am gemut când am realizat cât de abil am fost păcălită.
— De ce? — am întrebat cu voce înăbușită.
— Pentru că așa a fost convenabil, — soacra se ridică din fotoliu, privindu-mă cu o ușoară milă, dar mai ales — cu satisfacție. — Ai fost o bună gospodină, ai avut grijă de fiul meu, de apartament. Dar vremurile se schimbă.
Am scuturat din cap, neînțelegând despre ce vorbește.
— Adrian are altă femeie, — continuă ea cu un zâmbet. — Și acum a venit timpul să pleci.
Am înghețat.
— Ce… femeie?…
— Roxana, răspunse Adrian cu o notă de mândrie în voce. E asistentă medicală la spitalul unde lucrez. Ne vedem de șase luni.
Cuvintele lui mă loviră ca niște pietre. Șase luni. Jumătate de an în care el venea acasă la mine — nu, nu la mine, ci în apartamentul lui — după ce petrecuse timp cu ea.
Soacra mea — nu, nu era soacra mea, își drese glasul.
— Trebuie să înțelegi, Laura. Roxana este potrivită pentru Adrian. E tânără, educată și… din familia potrivită.
— Din familie potrivită, repetai eu mecanic.
Deodată, totul mi se păru clar. Trecuseră zece ani, dar încă îmi aminteam cum mă privea Maria prima dată când Adrian m-a adus acasă. „Asistentă la magazin? Interesant…”, spusese ea, evaluându-mă din cap până în picioare.
— Cât timp mi-ați dat să plec? întrebai, simțind cum un calm straniu mă cuprinde.
Adrian păru ușor surprins de schimbarea tonului meu.
— O săptămână ar trebui să fie suficient.
— O săptămână, repetai eu. Pentru zece ani de viață.
Maria interveni din nou:
— Ești tânără, Laura, abia ai trecut de treizeci de ani. Poți începe din nou. Ai economii, nu?
Am tăcut, gândindu-mă la contul meu bancar. Nu, nu aveam economii substanțiale. Cum aș fi putut? Tot ce câștigasem investisem în acest apartament, în renovări, în mobilă, în vacanțele noastre.
— Îmi voi lua toate lucrurile, am spus încet.
— Desigur, încuviință Adrian, ca și cum îmi făcea o favoare. Dar mobila rămâne. Tu ai ales-o, dar eu am plătit pentru ea.
Am deschis gura să-i spun că asta era o minciună grosolană, că eu plătisem jumătate din tot, dar apoi am realizat că nu aveam nicio dovadă. Toate facturile erau pe numele lui.
În seara aceea, am stat trează în dormitorul în care dormisem alături de Adrian timp de un deceniu. El alesese să doarmă în camera pentru oaspeți, probabil pentru a evita o confruntare. L-am auzit vorbind la telefon, râzând ușor, probabil cu Roxana.
A doua zi dimineață, am sunat la serviciu și am cerut o săptămână liberă, invocând o urgență familială. Ironic, m-am gândit, că singura urgență familială era că nu aveam, de fapt, o familie.
În loc să încep să împachetez, am făcut ceva ce ar fi trebuit să fac cu mulți ani în urmă: am început să investighez. Am luat certificatul nostru de „căsătorie” și l-am examinat cu atenție. Într-adevăr, nu era un certificat de căsătorie obișnuit. Era un contract de coabitare, o formalitate administrativă pe care Adrian, un avocat priceput, o prezentase drept altceva. Martori? Da, fuseseră martori — prieteni de-ai lui, care probabil știau întreaga schemă.
Îmi venea să urlu de furie și frustrare. Cum putusem fi atât de naivă? Cum de nu verificasem?
Dar în timp ce stăteam în bucătăria pe care o amenajasem cu atâta grijă, o idee începu să prindă contur. Poate că nu eram căsătoriți legal, dar existau alte legi. Legi care protejau persoanele aflate în relații de lungă durată, chiar și fără acte.
Am luat telefonul și am sunat la un avocat, o veche prietenă de la liceu care acum avea propriul cabinet.
— Diana? Laura sunt. Am nevoie de ajutorul tău.
Trei zile mai târziu, ușa apartamentului se deschise. Adrian intră, oprindu-se brusc când mă văzu stând liniștită în sufragerie, savurând o ceașcă de ceai.
— Credeam că ai început să împachetezi, spuse el, cercetând camera cu privirea.
— Oh, am făcut mult mai mult decât atât, i-am răspuns cu un zâmbet.
I-am întins un teanc de documente. El le luă, fruntea încruntându-i-se pe măsură ce citea.
— Ce e asta?
— Asta, dragul meu nesoț, este o acțiune legală pentru recunoașterea drepturilor mele de concubină de lungă durată. Zece ani, pentru a fi exactă.
Adrian pufni:
— Nu ai nicio șansă.
— Nu? Am toate dovezile că am contribuit substanțial la această gospodărie. Extrase bancare, mărturii ale prietenilor, fotografii, mesaje. Avocatul meu spune că am un caz solid pentru a primi jumătate din valoarea acestui apartament.
Fața lui Adrian se schimbă, devenind mai puțin sigură.
— Și dacă refuz?
— Atunci mergem în instanță. Unde voi prezenta și altă dovadă interesantă.
— Ce dovadă? întrebă el, nervos.
— Dovada că firma de avocatură în care ești partener a fost implicată în câteva cazuri de fraudă fiscală. Cazuri pe care le-am descoperit în timp ce făceam ordine prin documentele tale.
Era un bluf, dar unul convingător. Văzusem suficiente documente dubioase în biroul lui Adrian de-a lungul anilor pentru a face această afirmație credibilă.
Adrian păli vizibil.
— Nu poți dovedi nimic.
— Vrei să riști? Nu doar cariera ta e în joc, ci și reputația firmei. Sunt sigură că partenerii tăi seniori ar fi încântați să afle.
Câteva ore mai târziu, stăteam în fața unui notar, semnând un acord de separare prin care Adrian se angaja să-mi plătească o sumă substanțială — echivalentul a jumătate din valoarea apartamentului — precum și o parte din economiile lor comune. Maria asista, cu buzele strânse și fața palidă.
— Nu o să te iert niciodată pentru asta, șopti ea când Adrian ieși pentru a face un telefon.
Am privit-o direct în ochi:
— Nu am nevoie de iertarea ta, Maria. Nici măcar nu te cunosc cu adevărat.
O săptămână mai târziu, am închiriat un apartament mic, dar luminos, în partea opusă a orașului. Am cumpărat mobilă nouă, am vopsit pereții în culori vibrante pe care știam că Adrian le-ar fi detestat.
Într-o seară, în timp ce aranjam cărțile în biblioteca nouă, telefonul sună. Era un număr necunoscut.
— Alo?
— Laura? Adrian sunt.
Am simțit cum inima mi se strânge, dar vocea mi-a rămas calmă:
— Ce dorești?
Urmă o pauză lungă.
— Vreau să-mi cer scuze.
Am râs scurt:
— Puțin cam târziu, nu crezi?
— Roxana m-a părăsit, spuse el într-un final. A aflat despre… tot.
— Îmi pare rău să aud asta, am răspuns, surprinsă să constat că vorbeam sincer.
— Pot să vin să te văd? Să discutăm?
Am privit în jurul meu, la apartamentul meu nou, la viața mea nouă, construită doar pentru mine.
— Nu, Adrian. Nu poți.
Am închis și am pus telefonul pe masă. Pentru prima dată în zece ani, nu mai eram responsabilă pentru fericirea nimănui în afară de a mea. Și era o senzație minunată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.