Amurgul se lăsa încet peste colțul liniștit al unui mic sat, iar poteca îngustă care ducea la punctul sanitar dispărea în umbra copacilor. Doar lumina palidă a lunii contura siluetele peisajului. Ana, terminând ultimele pregătiri în cabinet, băgă cheia în buzunar dintr-un gest automat. Acasă o aștepta fiica, iar soțul — ca de obicei — murmura nemulțumit când întârzia.
— Ultimul pacient tot n-a venit… — mormăi ea ușor iritată, apropiindu-se de ușă.
După ce încuiase punctul medical, Ana simți cum oboseala i se așază greu pe umeri. Tot ce își dorea era să ajungă acasă și să se odihnească. Dar cum făcu primul pas din pridvor, se opri ca împietrită. Chiar în fața ei, ca apărut din umbre, stătea un lup uriaș.
Două ochi strălucitori, ca niște lanterne aprinse, tăiau întunericul. Ana simți un fior rece pe șira spinării. Lupii nu veneau niciodată în sat. Niciodată.
— Ce glumă proastă e asta… — șopti ea, căutând cu mâna lanternă în geantă.
Lupul nu se mișca. Doar o privea intens, de parcă aștepta. Și deodată, în mintea Anei înflori o amintire îndepărtată. Același lup… O zgardă verde de piele. Îl recunoscuse! Nu era un animal sălbatic, ci puiul de lup salvat cândva de tatăl ei și lăsat apoi înapoi în pădure.
— Nu se poate… — șopti ea, privind semnul cunoscut de la gâtul lupului.
Inima îi bătea nebunește. Ceva se întâmplase. Lupul nu venise întâmplător. Privirea lui era prea conștientă, parcă implora ajutor.
Lupul se ridică brusc și o luă pe potecă, întorcând capul, ca și cum o invita să-l urmeze. Fiecare secundă conta. Fără ezitare, Ana alergă înapoi în cabinet, luă trusa medicală și ieși în noapte.
Lupul o aștepta. Silueta lui se topea în întuneric, dar mergea cu pași siguri prin desiș.
— Doamne, ajută-mă să ajung la timp… — șoptea Ana, grăbindu-se prin necunoscut.
Pădurea devenea tot mai deasă, iar întunericul înghițea tot. Doar crengile trosneau sub pașii ei, și respirația agitată îi tulbura liniștea. Ana simțea că în față o așteaptă ceva ce avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. Timpul curgea fără milă.
— Ce vrei să-mi arăți? — întrebă ea lupul, dar nu primi niciun răspuns…
Deodată, în față, pâlpâi o lumină slabă. Inima Anei începu să bată cu putere. Acolo, în inima pădurii, destinul îi pregătea deja răspunsul la rugămintea mută a lupului… NIMENI nu se aștepta la CEVA ASEMENEA!…
Alina își ținea respirația în timp ce se apropia de lumina slabă ce tremura în depărtare. Lupul s-a oprit brusc, lătrând scurt și scormonind pământul cu labele. Apoi se trase într-o parte, lăsând-o pe Alina să vadă ceea ce ascundea pădurea: o scorbură larg deschisă între rădăcinile unui copac bătrân. În interior… o umbră mică, tremurândă.
Alina se aplecă cu grijă. Acolo, învelit într-un halat rupt și aproape inconștient, era un copil. Ochii îi erau pe jumătate închiși, pielea palidă, buzele vinete. Lângă el — o păpușă murdară și… un rest de brățară medicală de la spital.
— Doamne sfinte… — șopti Alina, deja în acțiune. Îi verifică pulsul — slab, dar prezent. Observă urme de mușcături pe gleznă. O mușcătură de viperă? Se putea… și atunci timpul chiar se scurgea.
Scoase serul antivenin, pregăti o injecție și, cu mâinile tremurând, o administră. Apoi înveli copilul în haina ei groasă și apăsă alarma de urgență de pe telefonul de serviciu.
— Rezistă, îngerașule… — spunea cu glas gâtuit.
Lupul stătea în apropiere, tremurând ușor, cu privirea atentă lipită de copil. Alina înțelese: îl veghease zile întregi. Îl protejase. Îl păzise.
În câteva minute, sirenele unei ambulanțe răsunară în pădure. Alina ieși în calea echipajului, fluturând lanterna. Copilul fu dus de urgență la spital, iar viața i-a fost salvată — la limită.
În ziua următoare, în sat se afla deja poliția. Se aflase că băiatul era un copil rătăcit dintr-o tabără aflată la câțiva kilometri, dispărut de trei zile. Căutările eșuaseră — dar lupul reușise ce oamenii nu putuseră.
Alina stătea în poarta cabinetului medical, privind în zare. Undeva, printre umbrele copacilor, se mișcă o siluetă cenușie. O privi o ultimă dată, apoi dispăru.
— Mulțumesc… — șopti ea cu lacrimi în ochi.
De atunci, în fiecare an, în aceeași seară, cineva lăsa o floare albă la ușa punctului medical.
Iar în pădure, atunci când era liniște, unii jurau că văd o pereche de ochi strălucind din întuneric.