În pragul ușii stătea Gheorghe, fiul meu, pe care nu-l mai văzusem de aproape cinci ani. Era mai slab decât mi-l aminteam, cu câteva fire de păr argintii la tâmple, dar cu aceiași ochi albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său. În mâini ținea un coș împletit, acoperit cu un prosop brodat.
– Hristos a Înviat, mamă, a spus el încet, cu vocea ușor tremurândă.
Simțeam cum mi se taie respirația. Atâtea nopți visasem acest moment, atâtea rugăciuni spusesem pentru el.
– Adevărat a Înviat, băiatul meu, am răspuns, iar lacrimile au început să-mi curgă pe obraji fără să le pot opri.
Ne-am privit câteva secunde lungi, niciunul neavând curajul să facă primul pas. Apoi, Gheorghe a pus coșul jos și m-a îmbrățișat cu putere. M-am topit în brațele lui, simțind cum anii de durere și singurătate se scurg din mine.
Când am intrat în casă, am observat că nu era singur. O femeie tânără cu un copil de vreo patru ani așteptau timid lângă portița grădinii.
– Mamă, vreau să le cunoști pe Elena, soția mea, și pe Ana, nepoțica ta.
Inima mi-a tresărit. Aveam o noră și o nepoată despre care nu știam nimic.
Elena s-a apropiat cu un zâmbet cald și m-a îmbrățișat ca și cum m-ar fi cunoscut de-o viață.
– Ne-am rugat mult pentru această zi, mamă. Gheorghe a suferit mult, deși nu voia să recunoască.
Fetița, cu codițe blonde și ochi curioși, s-a ascuns la început în spatele mamei sale, dar curând a prins curaj și mi-a întins un ou încondeiat, lucrat stângaci dar cu dragoste.
– L-am făcut eu pentru bunica, a spus ea mândră.
„Bunica” – cuvântul a răsunat în inima mea ca un clopot de sărbătoare.
În jurul mesei modeste pe care o pregătisem doar pentru mine, s-a adunat acum o familie întreagă. Din coșul adus de Gheorghe au apărut cozonaci proaspeți, ouă colorate, drob, șuncă și un colac mare împletit.
– Elena m-a învățat să respect tradițiile, a zâmbit fiul meu. Ea vine dintr-o familie unde sărbătorile sunt sfinte.
În timp ce mâncam, Gheorghe mi-a povestit despre viața lor. După cearta noastră din urmă cu cinci ani, când l-am judecat aspru pentru alegerile sale, a plecat la oraș hotărât să nu se mai întoarcă niciodată. Acolo a cunoscut-o pe Elena, care l-a ajutat să-și găsească un drum în viață și, mai ales, să-și vindece rănile sufletești.
– Mi-era rușine să revin, mamă. Rușine că am plecat așa, rușine că nu ți-am scris, rușine că nu te-am invitat la nuntă sau când s-a născut Ana.
– Dar ce te-a făcut să vii astăzi? am întrebat, încă nevenindu-mi să cred că totul e real.
Elena a zâmbit și a pus mâna pe brațul soțului meu.
– De trei săptămâni, în fiecare noapte, Ana se trezea plângând. Spunea că a visat o bunică tristă care stă singură la masă. Nu știa cum arată această bunică, dar era convinsă că trebuie să o vizităm de Paște. Am înțeles că e un semn, că e timpul să vindecăm trecutul.
În acea zi, casa mea s-a umplut din nou de viață. Am aflat că fiica mea din Canada va veni în vară cu soțul și copiii ei, că Gheorghe a deschis un atelier de tâmplărie la oraș, că micuța Ana are talent la pictură și că Elena predă la școală.
Înainte să plece, Gheorghe m-a luat deoparte.
– Mamă, știu că e greu pentru tine aici, singură. Noi avem o cameră liberă… Dacă vrei, te-am aștepta la noi.
Am plâns din nou, dar de data aceasta de bucurie. După ani de singurătate, Dumnezeu îmi dăruise cel mai frumos cadou de Paște – familia mea reunită.
Seara, când am rămas din nou singură, am aprins o lumânare și am mulțumit pentru miracolul pe care îl trăisem. Știam că de acum înainte, viața mea va fi diferită. Nu voi mai fi singura care privește pe fereastră în așteptarea unui semn. Voi fi bunica Anei, mama lui Gheorghe și a Mariei, soacra Elenei. Voi fi din nou parte dintr-o familie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.