Dacă viitoarea soacră ar fi știut că mirele provine dintr-o familie înstărită, nu ar fi făcut atâta tam-tam și nu ar fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe.

„Cine ești tu, Vlad, să-mi spui cum să trăiesc?” vocea Mariei Popescu era pătrunzătoare, iar ochii îi sclipeau de furie. „Crezi că doar pentru că o curtezi pe fiica mea, poți să te amesteci în treburile mele?”

„Nu mă amestec, Maria Popescu,” încercă Vlad să vorbească calm, deși furia fierbea în interiorul lui, „îți cer doar să nu te implici în relația noastră cu Ana. Este spațiul nostru personal și vom rezolva totul singuri.”

„Spațiul vostru personal!” îl ironiză femeia cu un râs disprețuitor. „Va fi al vostru atunci când vei începe să te întreții singur. Până atunci, câtă vreme fiica mea depinde de mine, viața ei este problema mea. Și eu voi decide cine este demn de atenția ei și cine nu. Iar tu…” râse cu dispreț, „evident că nu ești potrivit pentru rolul de soț.”

În camera alăturată, Ana se sprijinea de ușă, tremurând de frică și supărare. Mâinile îi atârnau slăbite, iar lacrimile o usturau în ochi. Înțelegea motivele mamei sale, dar nu putea să fie de acord cu evaluarea Mariei Popescu asupra lui Vlad. El nu era deloc așa cum îl prezenta Maria Popescu. Dar cum să-i explice acest lucru mamei și să-l calmeze pe Vlad?

„Maria Popescu, hai să vorbim calm,” încercă Vlad să se controleze. „Știu că îți pasă de binele Anei, dar crede-mă: fac tot ce pot.” „O faci?” se amuză ea. „Unde sunt rezultatele? Ana se plânge tot timpul că îi este foame, pentru că nici măcar nu ai mâncare decentă. Cum poate fi fericită cu tine? Unde sunt garanțiile că o poți întreține cum se cuvine?”

Neavând puterea să suporte tensiunea, Ana intră brusc în cameră: „Mami, destul! Îl iubesc pe Vlad, el mă iubește pe mine, și nu avem nevoie de controlul nimănui ca să decidem ce este mai bine pentru noi.” „Bine,” răspunse rece Maria Popescu, încrucișându-și brațele pe piept. „Trăiește-ți viața, dar nu aștepta ajutorul meu.

Poți chiar să uiți să mă inviți la nunta ta—voi decide dacă mă voi prezenta. M-am săturat să te văd cum îți arunci viața pe mâna unui…” o privi disprețuitor pe Vlad, „un bărbat fără scopuri.” Vlad se făcu palid, dar răspunse liniștit, dar ferm: „Am scopuri, doar că sunt diferite de așteptările tale.” „Scopuri?” Maria Popescu zâmbi cu dispreț. „Eu nu văd decât iresponsabilitate. Fără bani—câștigă-i cu orice preț, fără casă—caută-ți un loc de muncă suplimentar, fără perspective—dezvoltă-te! În schimb, ai doar scuze pentru cei slabi!”

Ana simți cum inima i se strânge de durere. Mama ei nu fusese niciodată atât de dură, mai ales în fața lui Vlad. Situația scăpase clar de sub control. „Mami, te rog, oprește-te!” imploră ea, apucând-o de mână. Dar Maria Popescu o smulse brutal: „Am spus tot ce aveam de spus. Nu mai vreau să pierd timpul cu aceste discuții.”

Situația escaladă la limită. Vlad se întoarse spre fereastră, Ana rămase nemișcată în mijlocul camerei, acoperindu-și fața cu mâinile, în timp ce Maria Popescu, demonstrativ strângându-și buzele, se îndrepta spre ieșire.

Mama interzisese categoric Anei să se mute cu Vlad, luând o poziție de neclintit: până nu va vedea independență financiară reală din partea băiatului, nu-i va cere nici măcar binecuvântarea.

Și Vlad… Ce mult îl iubea Ana! Avea 25 de ani și lucra într-un mic atelier de mobilă, creând obiecte de interior frumoase și durabile cu mâinile lui. Ana vedea cât de dedicat era meseriei sale. Câștigurile lui erau modeste, dar deja avea un apartament al lui, deși mic. Simplitatea și independența lui o atrăgeau pe Ana. Spre deosebire de cunoscuții anteriori, care doar își construiau castele în aer, Vlad acționa. Nu făcea promisiuni mari, ci lucra zi de zi.

Totuși, pentru Maria Popescu, el rămânea „un bărbat sărac” care, în opinia ei, nu avea să reușească. Vlad nu vorbea niciodată despre dorința de a-și înființa propria afacere. El lucra în atelierul prietenului său, ajuta la achiziționarea materialelor și chiar încerca să promoveze produsele prin intermediul site-ului web. Dar progresul era lent, iar Maria Popescu mormăia nemulțumită: „Cum poți trăi din așa firimituri? Este suficient pentru fiica mea?”

Obosită de reproșurile constante, Ana îi ceru odată lui Vlad direct: „De ce nu încerci altceva? Ești inteligent, poți găsi alte oportunități. Sunt multe locuri interesante de muncă în oraș.” El oftă adânc: „Știi, Anuța, m-am gândit să mă mut într-un oraș mare—București sau Cluj. Dar apoi am decis că cel puțin aici am un început. Sunt sigur că îmi pot dezvolta afacerea în domeniul mobilei.”

Ana nu discută. Îi plăcea să-i privească ochii cum se aprindeau atunci când vorbea despre muncă—fie că era vorba de crearea unui design nou, găsirea de materiale inovative sau rafinarea unor modele deja existente. Fiecare proiect era o mică descoperire pentru el.

Totuși, Vlad vorbea rar despre familia lui. Ana știa doar că tatăl lui era om de afaceri. Menționase informația într-o conversație de odinioară. „Ei bine, om de afaceri, ce să zic,” gândi atunci ea, fără să acorde prea multă importanță.
În realitate, familia lui Vlad făcea parte din clasa superioară, unde averile de miliarde și conexiunile erau la ordinea zilei. Dar, în tinerețe, tânărul făcuse o alegere conștientă: să părăsească lumea privilegiilor și să o ia de la capăt. Mihai Ionescu, tatăl său, deși un om cu principii ferme, acceptase înțelegător decizia fiului său: „Vrei să trăiești o viață simplă? Te rog, fă-o. Independența este valoroasă. Dar amintește-ți, va veni un moment când va trebui să te întorci la afacerea familiei. Între timp, bucură-te de libertatea ta.”

Vlad se bucura de fiecare moment. Studia, lucra, își căuta calea. Nu era atras de ideea de a trăi din capitalul părinților. Se simțea împlinit când crea: dezvolta designuri, făcea schițe, lucra cu lemnul, asambla mobilierul, îl vopsea. Micuțul său apartament avea o atmosferă specială de confort. Fiecare detaliu era realizat de mâinile lui: un set original de bucătărie cu rafturi ascunse, o masă de lemn compactă dar funcțională. Când veneau musafiri, admirau munca lui și se mirau de ce o persoană atât de talentată trăia atât de modest.

Maria Popescu, spre deosebire de prietenii lui Vlad, nu încerca nici măcar să vadă adâncimea caracterului său. Pentru ea, el rămânea „un mediocru fără perspective”. Visa să-și mărite fiica cu un bărbat care să-i ofere o viață fără griji. Ana crescuse într-o familie săracă: tatăl ei plecase când ea avea trei ani și nu o ajuta pe mamă. Maria Popescu își dedicase întreaga viață creșterii fiicei sale și acum spera ca aceasta să-și aleagă un partener cu bani.

Ana era calmă, răbdătoare și puțin visătoare. Studia, lucra ca fotograf la nunți, iubea animalele și ajuta o prietenă să organizeze un adăpost pentru pisici și câini vagabonzi. Nu aspira la un statut înalt, ci doar la o fericire simplă—să fie iubită și să iubească. Cu Vlad se simțea protejată pentru prima dată. Deși stabilitatea financiară nu era punctul lui forte, el îi oferea încredere și sprijin interior.
Dar ironiile mamei deveneau din ce în ce mai ascuțite. „E timpul să te desparți de acest om! Găsește pe cineva demn!” repeta Maria Popescu iar și iar. Ana încerca să ignore aceste cuvinte.

Ziua în care conflictul atinsese apogeul a fost un punct de cotitură. Maria Popescu nu mai ținuse nimic pentru ea, exprimându-și toată nemulțumirea în fața lui Vlad. El o asculta răbdător pe măsură ce o atacă, dar răbdarea lui se sfârșea. Conflictul se transformă într-o ceartă zgomotoasă, după care mama trânti ușa și plecă, lăsând tinerii într-o tăcere tensionată.

„Anuța, nu știu ce să fac,” mărturisi Vlad câteva zile mai târziu, stând în bucătăria lui. „Mama ta nu ne dă șansa să fim împreună. Mă tem că nu vom face față presiunii.” „Vlad, mama este doar îngrijorată,” spuse Ana obosită, așezându-și capul în palme. „Dar exagerează. Încerc să-i explic că nu ești un leneș, că ai planuri și un scop…”
„Se pare că nu este pregătită să mă asculte,” zise Vlad cu tristețe, uitându-se la ea. „Ea vrea să mă vadă un om de succes astăzi: cu o mașină scumpă, cu un apartament spațios… Și eu nu am încă asta. Dar putem realiza totul împreună.” „Mama nu crede în construirea unui viitor împreună,” suspină Ana. „Este sătulă de sărăcie și vrea ca eu să nu repet greșelile ei.”

„Ce să fac?” Vlad își strângea pumnii, simțindu-se neputincios. „Nu pot să-i spun pur și simplu adevărul despre mine…”
„Ce adevăr?” întreabă Ana, surprinsă.
„Nu contează… nu e nimic important,” răspunde el. „Pur și simplu nu pot să-i schimb părerea. Îmi pare rău. Nu vreau să fii nevoită să alegi între noi.”
„Și eu nu vreau o astfel de alegere,” șopti Ana. „Poate ar trebui să încetăm temporar să mai comunicăm cu mama? Dacă vom trăi separat, va înțelege că relația noastră este serioasă și se va liniști.”

Ideea părea rezonabilă și au decis să o încerce. Totuși, câteva zile mai târziu, situația s-a înrăutățit. Maria Popescu a sunat-o pe fiica sa, plângând în telefon: „Cum ai putut să faci așa ceva? Sunt bolnavă, stau singură, iar tu m-ai abandonat! Toate astea din cauza băiatului tău…”

Aceste acuzații au făcut-o pe Ana să se simtă vinovată, iar ea a început să-și verse furia pe Vlad. El a acceptat în tăcere lacrimile și reproșurile ei, dar resentimentele se acumulau înăuntrul lui. Așa au început primele lor certuri serioase.
În cele din urmă, când amândoi și-au pierdut răbdarea, Ana nu a mai putut să se abțină și a țipat că nu mai poate trăi într-o tensiune constantă, sfâșiată între mama ei și iubitul ei. Vlad a rămas tăcut, înțelegând durerea ei, dar fără să găsească o cale de ieșire din situație. Într-o seară, a spus: „Poate ar trebui să ne despărțim pentru o vreme? Așa vei putea să te concentrezi pe mama ta, iar eu pe viața mea. Să vedem ce iese.”

„Serios?” Ana nu își putea crede urechilor. „Văd cum suferi. Vreau să fii fericită, chiar dacă înseamnă să faci un pas înapoi.”
Câteva zile mai târziu, au luat decizia de a se despărți. Ana s-a întors la mama ei, hotărând să se concentreze pe sprijinirea ei. Vlad a rămas singur în mica sa apartament, cu gânduri amare.

A trecut jumătate de an. Primăvara se apropia de sfârșit, aducând zile însorite și mirosul copacilor înfloriți. Dar atmosfera în casa Mariei Popescu rămăsese grea și înfundată. Ana continua studiile, muncea din greu, încerca să minimizeze conflictele cu mama sa. Încă se gândea la Vlad – cu durere, cu tristețe, uneori cu speranță. Dar teama de o nouă durere o oprea: nu îndrăznea să-l sune sau să-i scrie.
Într-o zi, Maria Popescu, răsfoind canalele de TV fără niciun interes anume, auzi soneria. Era vecina ei, Georgeta.

„Bună, Maria!” o salută Georgeta, intrând în apartament. „Te uiți la știri? Am văzut ceva interesant! Un canal local transmitea deschiderea unei noi fabrici de mobilă. Cu discursuri, panglici ceremoniale și chiar prezența primarului. Și ghici pe cine am observat acolo? Fostul tău aproape-ginere, Vlad! Se pare că este președintele unui holding important!”

Maria Popescu o privi surprinsă: „Ce?! Nu se poate! Probabil că cineva care semăna…”
„Nu, chiar așa! L-au prezentat cu numele: „Vlad Ionescu – președinte al «Art-Mobilă»”. Prezentatorul a spus că este fiul miliardarului Mihai Ionescu și acum conduce afacerea de familie. Se pare că a moștenit totul.”

Maria Popescu s-a făcut palidă și a rămas nemișcată. Pentru prima dată după mult timp, rămase fără cuvinte. Georgeta, observând reacția ei, clătină din cap: „Ah, Maria… Ce turnură. Ana, apropo… Cum s-au despărțit, de fapt? Îmi amintesc că ați avut certuri mari…”

„Da…” șopti Maria Popescu. „Am discutat mult. Am crezut că nu are viitor, că e sărac, și i-am băgat aceste gânduri Anei.”

„Ei bine, vezi?” oftă Georgeta. „Și probabil că i-ai spus multe lucruri… Știu cum ești. Probabil că a decis să facă un pas înapoi.”

Georgeta plecă, iar Maria Popescu rămase în fața televizorului, dar nu mai vedea nimic. Cuvintele ei, batjocurile și neîncrederea în acel băiat pe care îl considera „nefolositor” se învârteau în capul ei. Iar el, se pare, doar își urma propria cale, fără să se laude cu originile sale. Dacă nu s-ar fi amestecat, poate că acum Ana ar fi fost cu el, fericită și încrezătoare în viitor.

Ana intră acasă exact în acel moment. Văzând fața gânditoare a mamei, o întrebă îngrijorată: „Mamă, ce s-a întâmplat?”

„Ana, stai jos,” Maria Popescu o privi pierdută, ceea ce Ana nu mai observase până atunci. „Trebuie să-ți spun ceva… Am greșit în tot.”

„În ce fel?” Ana fruncea din sprâncene, simțindu-se neliniștită.

„Deschide internetul, caută știrile… Dar mai bine stai jos, îți voi explica.”
Maria Popescu îi povesti tot ce auzise de la Georgeta. Ana mai întâi a crezut că este o glumă, dar după ce a verificat video-ul online, a văzut cu ochii ei: Vlad stătea pe scenă, elegant și încrezător, vorbind despre dezvoltarea producției. Era numit un „lider tânăr” care continuă cu succes afacerea de familie.

„De ce a tăcut?” Ana spuse șocată, oprind înregistrarea. „De ce nu mi-a spus?”
„Cred că a vrut să le arate tuturor că poate reuși pe cont propriu. Și probabil și ție,” Maria Popescu își acoperi fața cu mâinile. „Sunt atât de proastă… Am spus atât de multe lucruri rele…”

„Mamă, liniștește-te,” Ana era și ea șocată, dar inima îi strângea și la gândul la cât de mult a îndurat Vlad atacurile mamei sale. Se pare că el doar a vrut să-și păstreze principiile.

„Poate ar trebui să-l suni?” sugeră Maria Popescu după un timp. „Sunt gata să-mi cer scuze… Am realizat că am greșit.”

Ana scoase telefonul, găsi numărul și rămase nemișcată, nehotărâtă să apese butonul. După câteva sunete, răspunsul automat a preluat apelul. A lăsat receptorul, simțindu-se dezamăgită.

„Sună mai târziu,” îi spuse mama, luându-i mâna. „Totul va fi bine.”
O săptămână mai târziu, duminică, în timp ce Ana se ștergea pe mâini cu un prosop după ce gătise, telefonul sună. Un număr necunoscut apăru pe ecran.
„Alo?” răspunse cu prudență.

„Bună, Anuța, sunt eu, Vlad.”
„Vlad!” vocea ei tremura. „Mă bucur să te aud.”
„Îmi pare rău că nu am sunat imediat, am fost plecat în deplasare… Abia acum am aflat despre apelul tău. Ce mai faci?”

„Bine… Vlad, am aflat…” se opri. „Despre afacerea ta, despre tatăl tău.”
Tăcerea se întinse, apoi Vlad spuse cu blândețe: „Acum știi tot.”
„Vlad, iartă-mă…” vocea Anei tremura. „Nu te-am susținut atunci. Și nici mama… Amândouă am greșit.”

„Anuța, înțeleg,” răspunde el calm. „A fost important pentru mine ca iubirea să fie sinceră, fără influența banilor. Eu însumi nu mă așteptam să ajung atât de repede în companie. Dar nu țin supărare.”

„Serios?” șopti ea.
„Desigur. Dacă vrei, am putea să ne întâlnim, să vorbim. Mi-e dor de tine.”
Ochii ei s-au umplut de lacrimi de fericire: „Mi-e dor și mie.”

Maria Popescu, văzând fața radiantă a fiicei sale, simți brusc o ușurare. Acum se confrunta cu sarcina dificilă de a se împăca cu Vlad, dar era gata să facă tot ce-i stă în putere. Cel mai important era că Ana radia de bucurie din nou, nu din supărare.
„Vlad,” spuse Ana, „poți veni mâine? Mama vrea să vorbească cu tine… Și eu, desigur, vreau să te văd.”

„Pot să trec pe la voi. Voi fi în zonă. Hai să stabilim o oră.”

Ana lăsă telefonul jos și o îmbrățișă pe mama ei. Deși amândouă simțeau încă neliniște, înțelegeau: soarta le dăduse o a doua șansă. Vlad nu purta ranchiună și Ana încă îl iubea—un bărbat cu principii ferme, care își dovedise valoarea ca om. Acum, poate, povestea lor ar continua, iar Maria Popescu ar învăța să accepte alegerea fiicei sale, oricare ar fi aceasta.