Patru camere spațioase, o bucătărie luminoasă și un living imens, cât o sală de bal — Vlad îi arăta Anei noul lor apartament cu un entuziasm care-i lumina chipul. Părea mai degrabă un ghid mândru de muzeul propriilor reușite decât un bărbat mutat într-o locuință nouă.
— Uite ce spațiu avem! zise el, rotindu-și brațele larg în mijlocul sufrageriei. Acum încape toată familia! Mama tot zicea că visul ei e să avem un loc unde ne putem aduna cu toții.
Ana îl asculta și aproba din priviri. Creditul pe 20 de ani era o responsabilitate serioasă, dar cel puțin era casa lor. Nu mai trebuiau să stea cu chirie sau să împartă spațiul cu părinții. După cinci ani într-o garsonieră în care bucătăria semăna mai mult cu un dulap, noul apartament părea un palat.
Primele luni s-au dus cu renovările. Vlad era în extaz: alegea tapet, discuta cu muncitorii, schița amplasarea mobilei. Când veneau prietenii în vizită, le arăta totul cu mândrie, fiecare aducând câte o sticlă — ca la inaugurare.
Ana, în schimb, savura în tăcere aparatele noi din bucătărie. Gătitul devenise mai ușor, mai rapid. Se simțea în sfârșit acasă.
— Îți dai seama ce mese putem organiza aici? repeta Vlad aproape zilnic. Mama e topită după mesele mari în familie.
Ana își putea imagina. Soacra ei, doamna Lidia, deja se obișnuise să apară neanunțată, cu scop clar: să vadă „cum trăiește băiatul ei cel bun”.
Mutarea au sărbătorit-o modest. Vlad ar fi vrut o petrecere în toată regula, dar Ana l-a convins să aștepte:
— Mai bine desfășurăm toate cutiile și punem totul la locul lui. Petrecerea poate aștepta.
Doar că duminică dimineață, telefonul a sunat.
— Vlad, venim pe la voi să vedem cum v-ați instalat, spuse Lidia cu voce caldă.
— Cine „venim”? întrebă Ana, simțind deja tensiunea.
— Mama și sora mea, Irina, răspunse Vlad relaxat. Doar pentru un ceai.
Dar „doar ceaiul” a ținut până seara. Lidia a intrat ca o patroană și a început imediat:
— Ana, pune apa la fiert. Aveți ceva pentru ceai? Dacă nu, am adus eu niște prăjituri.
Irina a pornit în explorarea casei:
— Hmmm… tapetul din dormitor e… interesant. N-aș fi ales așa ceva. Și în bucătărie… faianță albă? Nu se pătează ușor?
Ana a înghițit în sec și a lăsat să treacă. Până la plecare, simțea că e stoarsă de puteri. Spăla vasele când i-a spus lui Vlad:
— Măcar să ne anunțe înainte… mi-aș fi aranjat părul.
— Hai, e familia mea… nu e ca și cum vin oficialități, râse el.
Dar n-au trecut decât câteva zile, și Vlad deschidea ușa fratelui său, Cristi, însoțit de soție și cei doi copii.
— Salut, salut! Mama a zis că stați ca în puf acum! strigă Cristi, intrând fără să-și șteargă picioarele.
Copiii s-au împrăștiat prin camere, iar soția lui s-a așezat pe canapea, privindu-se în reflexia televizorului.
— Rămânem doar o oră. Doar ne uităm.
„Ora” s-a făcut noapte. Copiii au spart o vază, au murdărit covorul, dar reacția a fost un zâmbet:
— Lasă, se usucă. Sunt copii.
După plecarea lor, Vlad zâmbea:
— A fost fain, nu?
Ana abia mai putea vorbi. Dar vizitele au continuat. Duminică de duminică, casa se transforma într-un restaurant, iar Ana în bucătăreasă, ospătăriță și femeie de serviciu.
— Nu poți să-i lași pe oaspeți cu masa goală! o mustra Vlad când protesta. E nepoliticos. Fă ceva repede. Știi că vin duminica.
După 10 duminici, Ana deja se trezea devreme ca să gătească. După 20, nu-și mai făcea planuri pentru weekend. După 30, aștepta ziua de duminică ca pe un examen pe care îl urăști, dar nu-l poți evita.
Vlad se simțea în al nouălea cer. Mama lui o lăuda pe Ana pentru mâncare, Cristi admira spațiul și se minuna de „organizarea impecabilă”.
La muncă, Ana era considerată o profesoară calmă, apreciată. Nimeni nu știa că acasă, în fiecare duminică, trăia încordată, epuizată, ignorată.
După trei ani și 156 de duminici, Ana nu mai era ea. Doar o rotiță care se învârtea în același cerc de gătit, servit, strâns.
Discuțiile cu Vlad erau mereu aceleași:
— Dar mama se simte bine aici…
— Și eu? Eu unde mă simt bine?
Nimic nu se schimba. Până într-o duminică aparent banală.
Totul era pregătit: pui fript, pui prăjit, două salate, sosuri, desert. Ana stătea în picioare lângă aragaz, ascultând cerințele:
— Ai pus maioneză? Eu sunt la dietă…
— Nu e usturoi, da? Mă deranjează la stomac…
— Unde e sarea?
— Ai muștarul acela bun de data trecută?
Când Vlad i-a întins o portocală:
— Curăț-o, te rog. M-aș murdări…
Ana s-a uitat lung la el, apoi la ceilalți. Și a spus:
— Nu.
Toți au încremenit. Vlad, încurcat, a zâmbit fals:
— Glumești, nu?
— Nu. Nu mai curăț portocale. Nu mai servesc compot. Gata.
Liniște. Absolută.
În bucătărie, Vlad încerca să o tragă deoparte:
— Ai luat-o razna? M-ai făcut de râs în fața tuturor!
— Nu vrei o soție, vrei o chelneriță. Dar nu mai sunt dispusă să fiu asta.
A ieșit din bucătărie și s-a așezat la masă. A luat portocala, a curățat-o și i-a oferit o felie lui Denis, fiul lor.
— Mulțumesc, mami, șopti el, cu o privire plină de respect.
Vlad s-a așezat lângă ea, cu o portocală în mână, încercând stângaci să o curețe. Lidia voia să zică ceva, dar s-a răzgândit. Irina a spus:
— Cred că ar trebui să plecăm. Mulțumim, Ana.
Pentru prima dată în trei ani, un „mulțumesc” sincer.
După ce toți au plecat, Vlad stătea la geam, abătut:
— Ești mulțumită? I-ai gonit.
— Nu i-am gonit. Doar am spus „nu.”
— Și de acum ce? Nu mai gătești? Nu mai vine nimeni?
— Pot veni. Dar vom găti împreună. Sau aduc ei ceva. Ca într-o familie normală.
Duminica următoare, telefonul a tăcut. O duminică liniștită.
O săptămână mai târziu, sună Lidia:
— Vlad, venim eu și Irina. Am făcut o plăcintă și o salată.
Au venit. Au mâncat împreună. Vlad a făcut cafeaua. Lidia a servit. Ana a adus un tort de la cofetărie.
— E chiar mai plăcut așa, spuse Irina. Chiar se simte… ca acasă.
Ana i-a zâmbit lui Vlad. El a clipit, apoi i-a zâmbit înapoi.
Pentru prima dată, nu se simțea slujnică în propria casă.
Se simțea… liberă.