În ianuarie, gerul din jurul comunei Măgura era atât de aprig, încât bruma de pe firele de curent sclipea în soare. Rareș Toma, un băiat de șapte ani, se trezea vinerea mai devreme decât alarma mamei sale. În restul săptămânii, totul decurgea normal: grădiniță, școală, serviciu, piață. Dar vinerea era altfel — era ziua lui specială. Într-un coș vechi, din nuiele, pe care bunica lui îl purtase cândva la târg, băiatul aduna cu grijă „cadouri”: o pâine, câțiva cârnați, un măr sau ce mai apuca de pe masa din bucătărie.
— Iar cari mâncare? mormăi fratele său mai mare, Andrei, în timp ce-și spăla dinții.
— Da, răspunse Rareș, ținând mai strâns de coș.
Mama lui, Ana Toma, știa de „drumurile” lui Rareș, dar nu-l oprea. Era încăpățânat, iar întrebările erau de prisos. Singura condiție pe care i-o punea:
— Să nu ieși după ce se lasă întunericul.
Rareș promitea de fiecare dată, pleca după școală și revenea înainte de înserat.
Pustietatea începea imediat după calea ferată. Pe vremuri, fusese acolo o fabrică de mobilă, dar acum mai rămăseseră doar dale de beton crăpate, gropi adânci și câțiva plopi răzleți. Iarna, locul părea și mai părăsit, de parcă frigul ar fi scos toată suflarea din el. Oamenii îl evitau, căci se spunea că sub plăcile de beton zac fiare ascuțite, iar haitele de câini vagabonzi făceau drumul primejdios.
Dar Rareș mergea până în capătul părăsit al terenului. Acolo, dincolo de grămada de plăci, era o groapă acoperită cu o placă mare. Sub ea — un soi de adăpost.
Băiatul așeza coșul jos și scotea mâncarea.
— Salut, sunt iar eu, șoptea ca și cum cineva ar fi putut să-l audă.
Rupea pâinea, tăia cârnații cu un briceag vechi și le așeza pe un ziar împăturit.
La început, fugea repede de acolo. Dar, după vreo trei săptămâni, a început să zăbovească, stând pe o placă de beton, frecând zăpada cu cizmele. După câteva minute, apărea un câine roșcat, șchiopătând de un picior din spate. Bietul animal scăpase, cumva, din ghearele haitei. Nu se apropia la mai puțin de doi metri.
Rareș îl botezase Casper.
— Mănâncă, Cas, înainte să vină alții să-ți ia mâncarea, șoptea el. Câinele lua cârnații, se retrăgea, dar în privirea lui nu mai era groaza de altădată.
Așa a trecut iarna: școală, teme, table de înmulțire, și în fiecare vineri — pustietatea și Casper.
Pe la sfârșitul lui februarie, gerul s-a înăsprit la minus douăzeci și cinci de grade. Într-o vineri cu viscol, Rareș și-a convins mama să-l lase să meargă la „cercul de robotică”. Și-a ascuns coșul sub haină și a mers la pustietate, cu fața acoperită de o eșarfă.
Dar Casper nu era nicăieri. Capacul era rece ca gheața. Rareș s-a aplecat, a pus pâinea, a fluierat, așa cum îl învățase bunicul lui.
Nimic. Doar vântul.
A strigat:
— Cas, hai afară!
Nimic. A scos lanterna, a luminat sub placă: nu se vedeau scări, dar nici zăpadă. Doar o gaură în pământ înghețat. Și, dinăuntru, un mieunat slab.
— Casper?
Băiatul a încleștat din dinți:
— Așteaptă. Vin eu.
A împins placa, a coborât cu greu în adâncitura rece. Acolo, în întuneric, Casper stătea cu laba rănită strânsă sub el. Și, lângă el — doi pui mici, abia mișcându-se.
— Aha… deci ești mămică acum? a șoptit Rareș.
A pus lanterna jos, s-a așezat pe cimentul înghețat. Câinele a mârâit încet, dar fără răutate.
— Stai liniștit, te ajutăm. Îi hrănim și pe pitici.
Casper lua cârnații, îi mesteca și împingea bucăți moi spre pui. Rareș simțea că animalul nu mai poate rezista mult.
I-a atins laba — era umflată.
— Așteaptă aici. Mă întorc.
A tras de el afară, a pus placa la loc și a fugit spre drum. Un autobuz local tocmai oprea în stație. Rareș a sărit în față:
— Sunt câini mici, mor acolo!
Șoferul s-a uitat:
— Ce clasă ești, băiete?
— A patra. Ajutați-ne, vă rog!
Atunci i-a venit în minte numele lui Moș Ilie, vecinul care repara mașini și care strângea câinii nimănui. Rareș a sunat:
— Unchiule Ilie, ajută! E un câine cu pui sub o placă, în câmp!
După cinci minute, Fordul Transit al lui Ilie a apărut pe ulița înzăpezită.
Au ridicat capacul cu o rangă. Ilie a coborât primul, apoi Rareș. Casper a mârâit, dar când l-a recunoscut pe Rareș, s-a culcat liniștit.
— Luxație la laba dreaptă, a spus Ilie după ce l-a pipăit. Hai să-i scoatem de aici.
Cu greu i-au scos. Casper scheuna de durere, dar n-a mușcat. Ilie l-a pus într-o ladă, a aruncat o haină pe el.
— Ține-te bine, băiete.
În acea noapte, vântul s-a domolit. Casper și puii au fost adăpostiți în atelierul lui Ilie, lângă calorifer. Noroc cu veterinarul satului, doamna Elena, care le-a trimis un vaccin, un ser și lapte cald.
După ce toți au fost tratați, Rareș a întrebat timid:
— Pot să vin să-i văd?
— Sigur că da. Dar spune adevărul acasă.
Acasă, Ana s-a supărat pe moment:
— Cum ai putut intra în groapa aia? Puteai să îngheți!
Dar l-a ascultat pe Rareș povestind despre pui și a plâns în liniște.
— Elena m-a sunat, i-a zis seara. Puii vor fi luați de oameni buni. Câinele e bătrân, nu-l punem înapoi pe stradă…
Andrei, fratele mai mare, a mormăit de la calculator:
— Ține-l tu. Avem curte. Să ne păzească.
Ana s-a întors:
— Serios?
— Ce? Puii îi dăm, pe ăsta îl păstrăm. E bun.
Rareș nu-și credea urechilor.
Sâmbătă, Ilie a venit cu Casper:
— E mai bine, laba se recuperează. Uite actele: deparazitat, vaccinat.
Rareș i-a mângâiat blana aspră:
— Gata, ești al nostru. Ai priceput?
Câinele i-a lins palma.
Puii au fost luați de Vlad, colegul lui Rareș, și de bibliotecara din sat. Rareș mergea la școală parcă plutind.
La sfârșitul anului, învățătorul a dat o temă:
— Scrieți ‘Cel mai bun lucru pe care l-am făcut iarna’.
Rareș a scris cu grijă:
„Uneori, trebuie să intri acolo unde ți-e frică, ca să salvezi pe cineva mai slab. Bunătatea nu înseamnă doar să împarți pâine, ci să stai lângă el până când frigul devine căldură.”
Vara, Ana a observat că Rareș, vinerea, încă își făcea coșul. Dar nu mai mergea pe pustietate. Mergea la căminul de bătrâni de la marginea satului. Acolo, le aducea bătrânilor pe Casper, iar câinele stătea liniștit la mângâiat.
— De ce faci asta? a întrebat Ana.
— Unii oameni au nevoie de pâine, alții doar de cinci minute de vorbă. Și dacă ai căldură în suflet, e bine s-o împarți.
Ana l-a privit plecând cu câinele și coșul, gândindu-se că, uneori, minunile încep cu încăpățânarea unui copil de a vedea ce alții au învățat să ignore.