Vântul şuiera printre ruinele caselor, iar ploaia rece bătea necontenit în valuri pe suprafața apei care înghițise străzile. Pe un acoperiș înclinat, ud și alunecos, zăcea o cățelușă cu blana lipită de trup. Bella stătea nemișcată de atâtea ore încât nici nu-și mai simțea lăbuțele. Nici frigul, nici foamea, nici frica nu o mai făceau să tremure. Corpul ei obosit și ud amorțise, iar ochii încețoșați priveau în gol.
Timpul se scurgea greu, parcă refuzând să treacă. La început, Bella sperase. Apoi, în zadar, doar așteptase. Iar acum… acum rămăsese nemișcată, cufundată într-o tăcere grea, printre picăturile de ploaie care cădeau necontenit. Singurul lucru care mai trăia în ea era dorul după Thomas, omul ei, stăpânul care o iubea ca pe copilul său.
Deodată — un zgomot.
Un vuiet slab, ca un tunet îndepărtat, dar care nu semăna cu nimic din ce mai auzise până atunci. Bella a ciulit urechile. Sunetul s-a repetat, constant, ritmic, ca un huruit de motor. Venea din depărtare, dar se apropia cu fiecare clipă. Parcă cineva spinteca apa cu o barcă.
Inima Bellei a tresărit, iar o scânteie slabă de speranță s-a aprins în pieptul ei. Cu un efort dureros, a ridicat capul. În întunericul ploii a zărit o lumină slabă, care se mișca în ritmul sunetului mecanic.
Și apoi, peste vuietul apei, un glas de bărbat a străpuns noaptea:
— Bella! Be-e-e-lla! Unde ești, fetița mea?
La început, cățelușa a crezut că mintea îi joacă feste. Vocea aceea… era Thomas. Omul pe care îl visase în fiecare clipă de când fusese despărțită de el de furia apelor. Fără să stea pe gânduri, Bella s-a ridicat brusc, deși lăbuțele îi fugeau pe acoperișul ud. A alunecat, dar s-a sprijinit cu greu și a lătrat — slab, aproape un geamăt, dar plin de speranță.
— Be-e-e-lla! — vocea era mai aproape, mai disperată. — Fetița mea curajoasă! Unde ești?
A mai lătrat o dată. Și încă o dată, mai tare de data asta. Era tot ce putea să facă. Inima i se zbătea nebunește în piept, iar burta grea i se mișca. Puii dinăuntru parcă simțeau și ei.
În sfârșit, dintre ruinele unei case scufundate pe jumătate, a apărut o barcă. În ea, cu o vestă portocalie pe piept și cu chipul ud de ploaie, era Thomas. Fața lui trăda groaza, oboseala și disperarea căutării, dar ochii i s-au luminat în clipa în care a zărit cățelușa pe acoperiș.
— Aici erai, micuțo! Am crezut că… — vocea i s-a frânt, dar a vâslit cu putere spre ea.
Bella a dat din coadă, atât cât putea. Își pierduse puterile, dar sufletul ei știa: venise. Omul ei venise. Thomas a apropiat barca de acoperiș și a întins brațele.
— Hai la mine, iubita mea. Totul e bine. Sunt aici.
Fără să ezite, Bella a sărit. Nu s-a mai gândit la durere, la apă, la oboseală. Știa că acolo e locul ei. Thomas a prins-o în brațe și a strâns-o la piept, tremurând.
— Totul e bine, Bella… totul e bine… iartă-mă că am întârziat… am crezut că te-am pierdut…
A izbucnit în plâns. Lacrimile i se amestecau cu ploaia, dar nu mai conta. Cățelușa și-a lipit boticul de bărbia lui, închizând ochii. În burta ei, puii s-au mișcat, ca și cum ar fi simțit că primejdia trecuse.
Barca s-a îndepărtat încet, plutind pe apele care înghițiseră casele și drumurile. Thomas o ținea strâns pe Bella, iar ea, pentru prima oară după multe zile, s-a relaxat. Se simțea în siguranță. Totul avea să fie bine.
Câteva zile mai târziu, într-o casă nouă, uscată și caldă, Bella zăcea pe o pătură moale, înconjurată de șase ghemotoace mici de blană, care scânceau și se zbăteau prin somn. Thomas stătea lângă ea, cu ochii umezi, ținându-i lăbuța.
— Ești o eroină, Bella. Niciodată, niciodată nu te mai las singură.
A afundat degetele în blana ei umedă de transpirație, dar caldă și vie. Afară ploaia începuse iar, bătând în geamuri. Dar Bella nu se mai temea. Știa acum că, orice s-ar întâmpla, omul ei avea să fie acolo.
Și-a închis ochii obosiți, în timp ce puii se foiau liniștiți lângă ea. Inima i se umpluse de liniște. Pentru prima oară după atâta vreme, se simțea din nou acasă. Și nu avea să mai fie niciodată singură.