Vântul şuiera cu furie, smulgând resturi de tablă și zdrențuind perdeaua gri a cerului. Ploaia cădea în rafale dense, bătând fără milă peste orașul înghițit de ape. Unde fusese odată o stradă plină de viață, acum se întindea un lac noroios, presărat cu acoperișuri, crengi rupte și umbrele unei lumi înecate.
Pe unul dintre acele acoperișuri, înclinat periculos, ud și rece ca gheața, stătea nemișcată o cățelușă cu blana maronie, lipită de trup. Se numea Bella. Nu mai simțea frigul. Nu mai simțea foamea. Nu mai simțea nimic.
Trecuseră ore. Sau poate zile. Timpul devenise o apă tulbure, ca cea care curgea pe sub ea. Lăbuțele îi erau amorțite, iar trupul ei, sleit de puteri, abia mai tresărea la fiecare rafală de vânt. Doar ochii — stinși, dar neclintiți — priveau în gol, agățați de ultima fărâmă de speranță pe care o mai avea: dorul de Thomas.
Thomas era omul ei. Cel care o crescuse de când fusese doar o mogâldeață cu ochii închiși. O plimba zilnic, o mângâia cu răbdare și-i vorbea ca unui copil. Când apele s-au revărsat peste cartierul lor, Bella fusese separată de el. Și de-atunci, nu mai trăise decât pentru clipa în care va auzi din nou glasul lui.
La început, a lătrat. A plâns. A căutat. Apoi, a așteptat.
Acum doar stătea. Nemişcată. Tăcută. Ploaia îi bătea în ochi, dar nu clipise demult. Trupul ei adăpostea viață — purta în burtică pui nenăscuți — dar totul părea încremenit într-un prezent sfâșiat de durere.
Deodată, ceva a rupt monotonia. Un zgomot vag, ca un murmur al apelor, dar diferit. Un fel de huruit ritmic, slab și îndepărtat. Bella a ciulit urechile. În piept, inima i-a tresărit pentru prima oară în zile. A ridicat capul cu greu, iar între perdelele de ploaie a zărit o licărire slabă, oscilând în ritmul sunetului.
Un motor. O barcă.
Și apoi, din întuneric, o voce. O voce cunoscută, iubită, care i-a tăiat suflul.
— Bellaaaa! Fetița mea, unde ești?
Vocea era tremurată, răgușită, dar imposibil de confundat. Era Thomas. O striga. O căuta. Era acolo!
Cu un efort disperat, Bella s-a ridicat. Trupul i-a cedat o secundă și a alunecat, dar s-a prins cu labele de colțul acoperișului. A lătrat — slab, ca o șoaptă stinsă de vânt — dar a lătrat.
— Bellaaaa! — vocea era mai aproape, mai vie, mai ruptă de durere.
Ea a mai lătrat o dată, și apoi încă o dată, până când sunetul a crescut în forță și emoție. Lăbuțele îi tremurau, burta o durea, dar nu conta. Inima îi bătea nebunește, iar puii din ea păreau că o simt, mișcându-se ca niște răspunsuri vii.
Dintr-o dată, barca a apărut dintre ruine. O siluetă cu vestă portocalie stătea în picioare, ud până la piele, cu chipul palid, dar cu ochii larg deschiși de speranță.
— Bella… aici erai! Dumnezeule… am crezut că…
Nu a mai terminat fraza. Thomas a vâslit cu putere, apropiindu-se de acoperiș, în ciuda curenților și a valurilor mici care izbeau barca. Când a ajuns aproape, a întins brațele tremurânde:
— Vino, micuțo. Sunt aici. Nu te mai las niciodată.
Bella a sărit. A zburat, de parcă îngerii o ridicaseră din noroi. Thomas a prins-o în aer și a strâns-o la piept, ca pe cel mai prețios lucru din lume. Tremura și el. Și ea. Dar inima ei știa: era în brațele lui. Locul unde aparținea.
— Gata, iubita mea… ești în siguranță… iartă-mă… iartă-mă că am întârziat…
A izbucnit în lacrimi. Lacrimile i se amestecau cu ploaia, dar nu conta. Bella i-a lins obrazul și a oftat ușor, ca și cum ar fi eliberat toată suferința din zilele trecute.
Barca s-a îndepărtat ușor, tăind apele triste ale unui oraș scufundat. Dar în mijlocul acelei tăceri, între lacrimi și suspine, se năștea din nou speranța.
Câteva zile mai târziu, într-o căsuță mică, închiriată de urgență pe o colină ferită de ape, Bella stătea întinsă pe o pătură groasă. Lângă ea, șase ghemotoace de blană deschisă scânceau și se zbăteau printre șosetele lui Thomas. El stătea jos, sprijinit de canapea, cu ochii umezi și cu un zâmbet adânc pe față.
— Ai fost incredibilă, fetița mea… o adevărată luptătoare.
A întins mâna și i-a mângâiat lăbuța. Bella a oftat și și-a lăsat capul pe podea, înconjurată de puii ei. Afară începuse din nou să plouă, dar ploaia nu o mai speria.
Pentru că acum știa. Omul ei era acolo. Și nimeni și nimic nu-i va mai despărți vreodată.