Gabriela alerga pe peron, gâfâind sub greutatea pungilor, panicată că va pierde ultimul tren. S-a urcat din mers în vagon și s-a prăbușit pe una dintre banchetele trenului aproape gol, încercând să-și recapete suflul. Cu mâinile tremurânde, scoase o oglinjoară din poșetă și își privi chipul. „Vai de mine! Riduri, cearcăne, vârfurile decolorate de la permanent… Arăt ca o babă! Asta mi-a făcut fostul, să nu-l mai văd!”
Drumul era lung, o oră și jumătate cel puțin, și Gabriela închise ochii, cufundându-se în amintiri dureroase. Nu știa cine-i erau părinții, de unde venea. La cinci ani fusese găsită plângând și cerând pâine într-o gară. Niciun adult în preajmă. Fetița știa doar că o cheamă Gabi, dar nu-și amintea nici numele de familie, nici adresa.
Polițiștii au găsit rapid părinții – trăiau nu departe, dar atât de beți, încât nici nu observaseră că fiica lor dispăruse. Și nici nu au stat pe gânduri să o refuze. În orfelinat, Gabriela a fost tratată de bronșită severă, păduchi și râie. Tunsă scurt, cu nasul ascuțit, gâtul subțire și părul negru ca tăciunele, copiii o porecliseră „Gaița”. Ciudat, dar pe părinți nu și-i amintea și nici nu-i ducea dorul.
Viața în centru nu era ușoară: colegii erau răutăcioși, iar educatorii – duri. Pentru cea mai mică greșeală, o încuiau peste noapte în debara, printre șobolani. Foamea a fost o senzație care a urmărit-o mult timp după ce a ieșit de acolo. Conform legii, statul trebuia să-i ofere locuință. Dar i-au dat o cameră veche, cu pereți crăpați și fereastră spartă. „Hai, nu te întrista, te descurci tu!”, i-au spus. Un an mai târziu, clădirea a fost demolată, iar pe hârtie i s-a promis altă locuință. Nu a primit nimic.
Gabriela a ajuns pe stradă. Ca să supraviețuiască, s-a angajat femeie de serviciu la un motel ieftin, unde a și fost lăsată să doarmă într-o debara fără ferestre. Munca era grea, plata – mizerabilă. Dar fără studii și fără experiență, nu avea de ales. Gabriela spera măcar la puțină iubire. Nu era urâtă: mică de statură, dar bine proporționată și cu un zâmbet frumos.
Într-o seară, ajutând o colegă să lipească tapet, a întârziat. Pe drumul de întoarcere, pe o alee întunecată, a simțit că e urmărită. Era Nicu — un bărbat ușor amețit, care îi făcea complimente și nu se dădea dus. Speriată, Gabriela a grăbit pasul. Aproape de motel, el a prins-o de mână, a întors-o brusc și a sărutat-o. S-a smuls și a țipat:
— Ești nebun? Lasă-mă în pace! Ajutor!
Nicu s-a oprit, mai lucid brusc:
— Tot a mea o să fii, frumoaso! De cum te-am văzut, mi-ai căzut cu tronc!
În acea noapte Gabriela nu a putut dormi. Inima îi bătea ciudat. „Nebun e, dar cum sărută…”
A doua zi, în timp ce spăla podeaua în hol, recepționista a strigat:
— Gaițo, vino repede! Ți-a venit un… mire!
Gabriela a încremenit. „Mire? Eu n-am avut niciodată pe nimeni!”
Jos o aștepta Nicu — ras, îmbrăcat curat, cu flori în mână.
— Salut, frumoaso! Iartă-mă pentru ieri. Sunt Nicu, ăștia-s pentru tine. Ieșim diseară?
Gabriela s-a înroșit:
— Eu sunt Gabriela… Nu ies cu necunoscuți. Ce vrei de la mine?
Nicu a râs:
— Ți-am zis că o să fii a mea! Gata, du-te la treabă. Te aștept la nouă. Pa!
Așa a început povestea lor. Nicu era glumeț, fermecător, sufletul petrecerilor. Umblau din vizită în vizită, dansau până dimineața. Se lăuda că e fotbalist și că îl vor chema curând la echipa națională. Arăta bine, era atletic. Gabriela s-a îndrăgostit. Curând s-au căsătorit și s-au mutat în apartamentul lui. La început, totul părea bine. Până când…
Nicu nu a fost luat în nicio echipă. Nu căuta muncă, dar bea cu prietenii din ce în ce mai des. Gabriela muncea pentru amândoi. Când încerca să discute cu el, Nicu răspundea:
— Nu mai bombăni, Gaițo, mă doare capul! Jur că e ultima dată! De luni mă las și mă angajez!
Dar anii treceau. Ea strângea bani, visând la propria locuință. După cinci ani, strânsese suficient pentru o garsonieră sau o căsuță mică. Dar într-o zi, când a deschis dulapul unde-și ascundea economiile… banii nu mai erau… 😲
Gabriela a înghețat. A răscolit întreaga cameră, a scos totul din dulap, a verificat și în salteaua veche, și în cutiile din debara… nimic. Economiile ei — toate acele bancnote strânse leu cu leu, ani de muncă și umilință — dispăruseră. Și-a dat seama instantaneu: Nicu.
A așteptat până noaptea. Când el a venit acasă, beat și zâmbitor, ea a întrebat direct:
— Ai luat banii?
Nicu a râs:
— Ce banii, Gaițo? Ce ai, visezi?
— Banii pentru casa mea. Cinci ani i-am adunat. Cinci ani în care tu ai stat degeaba.
Privirea lui s-a schimbat brusc — rece, tăioasă.
— Ai strâns bani în spatele meu? Aha, deci asta era!
— Sunt banii mei, Nicu! Ai spart viitorul meu! Nu ți-e rușine?
El a ridicat mâna, dar s-a oprit. Gabriela deja ieșea pe ușă, cu doar o geantă în mână și lacrimi fierbinți în ochi.
A plecat. La început, a dormit la o colegă. Apoi a găsit de muncă într-un sat mic, îngrijind un bătrân bolnav, domnul Iordan. Un fost profesor, retras, singur, cu o casă veche dar curată, care avea nevoie de companie și grijă.
Gabriela a rămas acolo ani întregi. Îi gătea, îl spăla, îi citea seara. Iar el, în schimb, o asculta. Pentru prima dată cineva chiar o asculta. Deși nu spunea multe, bătrânul îi spunea mereu:
— Ai suflet bun, Gabrielo. Cineva, într-o zi, o să vadă cât de mult valorezi.
Într-o iarnă, domnul Iordan s-a stins în somn. Gabriela a plâns sincer. Îl simțea ca pe un tată pe care nu l-a avut niciodată. A organizat totul: înmormântarea, curățenia, cheltuielile.
Două săptămâni mai târziu, un avocat a venit în sat. Căuta o anume Gabriela Marinescu. Când a găsit-o, i-a înmânat un plic gros. Testamentul.
Domnul Iordan îi lăsase întreaga casă, o bucată de teren… și un cont bancar cu o sumă care i-a tăiat respirația. Câteva zeci de mii de euro.
Gabriela a stat pe pragul noii sale case, privind soarele dimineții, cu ceaiul cald în mâini. Și-a amintit de tren, de orfelinat, de motanul vagabond, de bătaia din dulap, de zâmbetul lui Nicu… și a zâmbit.
— Să-ți fie rușine, Nicule, că ai pierdut o comoară, șopti ea cu blândețe.
Viața o lovise de multe ori. Dar în final… a învățat că răbdarea, bunătatea și tăcerea își au răsplata.
Și pentru prima dată în viață… se simțea acasă.