Ea lucra în bucătăria unui restaurant de lux. Un loc celebru, cu renume impecabil. Restaurantul era mereu plin, mesele se rezervau cu zile bune înainte, iar clienții acceptau să aștepte doar ca să guste preparatele rafinate.
Postul ei era unul modest — era „la salate”. Așa se spunea în lumea restaurantelor celor care se ocupau doar de pregătirea și decorarea gustărilor reci. Salariul era mic, iar ca să facă rost de un ban în plus, după program, rămânea să facă curățenie.
Când restaurantul se închidea, ea mătura podelele, strângea resturile, scotea gunoiul și spăla bucătăria. Primea ceva bănuți în plus pentru asta, dar în total ieșea o sumă care abia îi ajungea.
Așa i-a cunoscut pe câinii și pisicile vagaboande din spatele restaurantului. În fiecare noapte, o așteptau cuminți lângă tomberoane.
Conducerea interzisese strict hrănirea animalelor, de teamă că vor atrage șobolani. Dar cum să le explici asta unor ochi flămânzi, care te privesc cu atâta speranță?
Așa că a găsit o soluție: punea deoparte mâncare cât putea și rămânea acolo până când toate animalele mâncau. Apoi strângea locul și punea resturile în tomberoanele închise.
Într-una din seri, a zărit-o pentru prima dată pe ea — o cățea mare, murdară, cu blană încâlcită. Semăna a ciobănesc, deși nu se pricepea la rase. Dar nu asta a surprins-o.
Cățelul nu mânca. Lua bucățile de carne cu grijă în gură și dispărea în întuneric.
Curiozitatea a împins-o să urmărească patrupedul. Săptămână după săptămână, observa cum cățeaua adună mâncare și pleacă. Într-o noapte s-a hotărât s-o urmeze.
Animalul mergea încet spre capătul parcului din spatele restaurantului. Parcul era frumos: alee centrală luminată, bănci sub felinare și mese mici din fier forjat. Cățelul părea că știe exact unde merge.
La una dintre mese, sub lumina slabă a unui felinar, stătea un bărbat fără adăpost. Barbă căruntă, haină veche, pantofi jerpeliți. Viața nu fusese blândă cu el.
Cățelușa s-a ridicat pe labele din spate, a pus bucățile de mâncare pe masă și a dat din coadă.
— Peștele meu drag, — a spus bărbatul cu voce caldă. — Ce m-aș face fără tine? Ești salvatoarea mea!
A îmbrățișat animalul, l-a sărutat pe nas, iar acesta i-a lins fața cu bucurie.
— Hai, Pește, — a continuat el. — Să cinăm.
Cățelul s-a urcat pe banca de vizavi. Bărbatul a început să împartă mâncarea. Mâncau împreună, în tăcere, savurând cina lor modestă.
Femeia privea scena cu ochii în lacrimi.
După ce au terminat, bărbatul și câinele au plecat mai adânc în parc. Femeia a pornit după ei, ascunzându-se printre copaci.
La capătul parcului, într-un colț ascuns printre tufe dese, bărbatul s-a oprit. A scos câteva cutii de carton, un sac de dormit vechi și două pături.
S-a culcat în sac, a pus o pătură lângă el pentru Pește, iar cu cealaltă a acoperit-o. S-au așezat față în față. Cățelul îl lingea ușor pe obraz, scâncind încet, de parcă-i cânta un cântec de leagăn.
Femeia s-a dus acasă cu ochii în lacrimi. Nu știa cine era omul acela, de ce ajunsese pe străzi, dar nici nu voia să judece. Văzuse doar un câine care-și hrănea stăpânul și-i ținea de urât.
Din acea noapte, femeia a început să pună deoparte cele mai bune bucăți de carne și pâine proaspătă. Le punea într-o pungă și i le dădea cățelei.
— Ia, Peștișor. Du-i omului tău.
Cățelușa îi lingea mâinile, dând vesel din coadă.
Au trecut două săptămâni.
Într-o seară, la ieșirea din restaurant, bărbatul a venit timid spre ea. Pește era lângă el.
— Am venit să vă mulțumesc, — i-a spus el, luându-i mâna și sărutându-i vârfurile degetelor.
Femeia s-a înroșit.
— Vai, nu trebuia… Nu-i nimic… Puteți veni în fiecare seară, o să las mereu ceva și pentru Peștele dumneavoastră.
Bărbatul s-a înclinat adânc.
Timpul a trecut. Apoi, într-o noapte, bărbatul n-a mai venit. Nici Pește.
Femeia s-a neliniștit. Trei seri la rând n-au apărut. În a patra, Pește s-a ivit, dar nu s-a atins de mâncare. Se uita la ea și scâncea, de parcă cerea ajutor.
Femeia a înțeles imediat. A pornit după cățel.
Peștele o conducea spre marginea parcului, oprindu-se din când în când, scâncind și întorcându-se să se asigure că e acolo.
Într-un luminiș mic, pe jos, zăcea bărbatul. Părea lipsit de viață.
Femeia a alergat, i-a atins încheietura — puls slab, dar era în viață.
A sunat imediat la ambulanță. Până au venit medicii, l-a învelit cu haina ei, i-a pus capul în poală. Pește s-a lipit de el.
Când au vrut să-l ia pe targă, un asistent a spus:
— Câinii nu au voie în ambulanță.
— Este familia lui, — a spus femeia cu fermitate. — Nu-l despărțiți de ea.
Au acceptat. Cățelul s-a așezat la picioarele stăpânului.
A doua zi, femeia s-a dus la spital. Bărbatul era viu, slăbit, dar zâmbitor.
— M-ai salvat, copilă, — a spus el.
— Nu eu. Peștele. Ea m-a dus la tine.
Au povestit. Bărbatul se numea Saînbai. Fusese mecanic, dar după ce și-a pierdut familia într-un accident, a renunțat la tot. Pește îl găsise în cea mai grea perioadă. Se salvaseră unul pe altul.
După externare, femeia l-a invitat să stea la ea, până își pune viața în ordine. I-a găsit haine, l-a tuns, l-a ajutat să se repună pe picioare.
Un an mai târziu, Saînbai lucra în depozitul restaurantului, iar Pește era mascota localului. Clienții veneau s-o vadă. Copiii o mângâiau, iar ea păzea bucătăria cu seriozitate.
Femeia era, pentru prima dată, cu adevărat fericită.
Pentru că avusese încredere — în oameni, în câini, în viață.