Gata. M-am săturat. Întoarce-te în cocioaba aia de unde-ai venit. O să-ți trimit niște bani — cât să te descurci la început. După aia, faci cum vrei. M-am plictisit. Ești ca tapetul vechi dintr-o casă bătrânească. S-a terminat. Libertate.
A zâmbit. Sigur pe el. Convins că ea o să-l roage, că o să plângă, că o să-l apuce de mână și-o să-l întrebe: „De ce?”.
Dar Ana l-a privit doar o clipă. Calm. Cu acea liniște care nu vine din resemnare, ci din înțelegerea amară că totul s-a terminat demult, doar că unul dintre ei n-a vrut să vadă.
— Bine, a spus ea simplu.
Apoi s-a dus să-și strângă lucrurile. Nici măcar n-a oftat. Și nu pentru că n-ar fi durut, ci pentru că nu mai avea lacrimi pentru el. Ani la rând se împleticise printr-o relație în care era mereu decor, mereu „fundal”, niciodată protagonistă.
Satul a primit-o înapoi ca o mamă care-și așteaptă fiica rătăcită. Cu liniștea lui grea, cu case vechi, cu uluci înclinate și cu vecine care priveau pe după perdele. Era locul de care fugise la douăzeci de ani, căutând iubirea și libertatea în oraș.
Casa bunicii, cu pereții scorojiți și acoperișul vechi, era singurul colț de lume unde mai simțea că poate respira. În prima seară, Ana a spălat podelele, a scuturat covoarele și a făcut focul în soba de teracotă. Din sertarul unei mobile vechi a găsit carnețelul cu foi îngălbenite, unde pe vremuri scria poezii.
A deschis la întâmplare și a început să scrie. Cuvintele au curs de parcă n-ar fi lipsit niciodată. Despre o femeie care uitase cum sună propria voce, despre o viață trăită în umbră, despre speranță, despre dorința de a-ți regăsi sufletul.
La început posta textele pe ascuns. Noaptea, cu degetele tremurând pe tastatură, iar dimineața se trezea cu sute de comentarii. Femei necunoscute îi spuneau că trăiesc același coșmar, că au simțit aceleași umilințe, că și ele au fost „tapet vechi” pentru cineva care n-a înțeles cât valorează.
După trei luni, a primit prima colaborare plătită pentru un articol. O sumă mică, dar era primul ei pas către libertate. În șase luni, blogul ei — „Femeia care a învățat să vorbească” — ajunsese la zeci de mii de urmăritori.
A prins curaj. A început să facă live-uri, la început cu vocea tremurândă, apoi tot mai sigură. A fost invitată la podcasturi, în reviste, la emisiuni TV. Femeile o ascultau, plângeau, râdeau, îi mulțumeau. Începuse să simtă că viața ei nu fusese degeaba.
Într-o zi, o femeie i-a scris:
„Ana, povestea ta e viața mea. Ieri am plecat de acasă, cu copiii de mână. Stau la mama. Respir. Mulțumesc că ai avut curajul pe care eu n-am putut să-l găsesc atâția ani.”
Fiecare mesaj de genul ăsta îi dădea forță. Începea să simtă că nu doar se salvează pe ea, ci și pe altele.
Într-o seară ploioasă de toamnă, fix la un an de când plecase din apartamentul ăla străin, Ana a primit un mesaj:
„Salut. Deci ai ajuns mare bloggeriță? Trăiești bine, văd. Poate-ți amintești cu cine a început totul… Hai să vorbim.”
Era Alexandru.
Ana a zâmbit. Nu cu răutate, ci cu recunoștință. Își dăduse seama că fără durerea provocată de el, n-ar fi ajuns niciodată să-și găsească vocea.
„Ai dreptate. Povestea mea a început cu tine. Mulțumesc că ai plecat. Fără tine, n-aș fi știut niciodată cine sunt.”
Și a apăsat pe „Blochează”. Definitiv.
După ani în care se temuse de liniște, acum o iubea. În casa ei era mereu cald. Nu doar de la sobă, ci de la lumină din suflet.
Își crease un colț al ei, cu rafturi de cărți, fotografii vechi, o pisică tărcată pe nume Mura, pe care o găsise plângând într-un șanț.
În fiecare seară, scria. Nu pentru bani, nu pentru faimă, ci pentru că asta era vindecarea ei.
Iar în liniștea aceea, nu se mai simțea singură.
Pentru că în liniștea aia — se auzea, limpede și clar, vocea ei. Și nimeni, niciodată, n-o va mai putea face să tacă.
Iar ea nu va mai lăsa pe nimeni să o transforme în decor. Niciodată.