Era o după-amiază obișnuită și mă gândeam la ce aveam de făcut în restul zilei. Dar în momentul în care am auzit acele cuvinte, totul din jur a pălit. Mintea mi s-a activat automat, iar instinctul de tată — am doi copii — a preluat complet controlul. Nici nu știu cum am ajuns atât de repede în direcția acelui strigăt disperat.
În fața mea, pe o alee dintre două blocuri, se desfășura o scenă care mi-a ridicat părul pe ceafă: o fetiță de vreo șase ani, speriată și cu ochii în lacrimi, se zbătea în brațele unui bărbat în jur de treizeci de ani. El încerca s-o țină, în timp ce ea țipa cât o țineau plămânii.
Am reacționat fără să mai gândesc.
— Hei! Dă drumul fetiței chiar acum! Sun pe poliție!
Bărbatul s-a întors spre mine, vizibil iritat.
— Ce-i cu tine, omule? E copilul meu! Ce te bagi unde nu te privește?
Dar nu i-am dat nicio șansă să-și continue explicațiile. M-am aplecat spre fetiță și am întrebat clar:
— Spune-mi, îl cunoști pe acest bărbat? E tatăl tău?
Ea, cu lacrimi pe obraji și vocea tremurândă, a răspuns:
— Nu! Nu e nimic pentru mine! Nu-l cunosc!
Atât mi-a trebuit.
Fără să mai ezit, l-am trântit la pământ și i-am prins mâinile la spate. Adrenalina mi se urcase la cap, simțeam cum îmi tremură maxilarul. Fetița, în schimb, se oprise din plâns și se uita la mine uimită.
Bărbatul, încă sub mine, a început să spună:
— Stai puțin, lasă-mă să-ți explic…
— N-ai ce să-mi explici. Aștepți poliția, nu pe mine! – i-am replicat scurt, în timp ce scotoceam după telefon.
Fetița stătea liniștită lângă mine, când bărbatul s-a uitat la ea și a zis:
— Lavi, te rog, spune-i domnului că sunt unchiul tău! Ajută-mă!
Ea s-a întors timid spre mine și a spus cu voce joasă:
— Vă rog… dați-vă jos de pe unchiul Vlad…
— Unchiul Vlad?! – am întrebat surprins și m-am dat puțin într-o parte, nelămurit.
Vlad, vizibil jenat, s-a ridicat și mi-a explicat totul.
Era tatăl vitreg al fetiței și urma să o ducă la un curs de dans, dar ea făcuse o criză de nervi în fața blocului și refuza categoric să meargă. Se grăbea la o întâlnire și, în lipsă de răbdare, a încercat s-o ia cu forța.
Lavi, rușinată, a confirmat toată povestea. Spunea că nu vrea deloc la dansuri, că o dor picioarele și că “e plictisitor”.
Am simțit cum mi se înroșesc urechile. M-am simțit prost, de parcă tocmai jucasem într-un film de acțiune… dar pe platoul greșit.
Vlad a fost totuși înțelegător. Mi-a spus, calm:
— Dacă aș fi fost în locul tău, poate făceam același lucru. Sincer.
Și știți ce? Chiar cred că ar fi făcut-o.
Poate unii vor spune că m-am băgat unde nu era treaba mea. Că puteam să merg mai departe, să-mi văd de drum. Dar eu cred că în fața unui copil care țipă „Ajutați-mă!” nu există opțiunea de a rămâne spectator.
Mai bine să pari „exagerat” decât să regreți că n-ai intervenit. Lumea are destulă nepăsare. Uneori, e nevoie doar să-ți pese puțin mai mult.
Ți-a plăcut această întâmplare? Dă mai departe! Poate inspiră pe cineva să reacționeze atunci când contează cu adevărat.