Mă numesc Alexandru, am 55 de ani și în prezent trăiesc singur. Soția mea, Maria, s-a stins din viață acum câțiva ani, după o luptă grea cu o boală nemiloasă. A fost o femeie extraordinară, sufletul casei noastre, omul care mă învăța să zâmbesc chiar și în cele mai grele zile. Cancerul, însă, n-a ținut cont de bunătatea sau de sufletul ei curat.
Avem un fiu, Radu, băiat bun, muncitor și cu capul pe umeri. A crescut greu, dar mereu a știut să mă respecte și să-și poarte singur de grijă. Acum este adult și locuiește separat, într-un apartament mic pe care îl închiriază în oraș.
Vara trecută, Radu mi-a făcut cunoștință cu o fată. O cheamă Irina. M-a cucerit din prima clipă cu zâmbetul ei cald și cu felul respectuos în care mi-a vorbit. E genul acela de fată pe care orice părinte și-ar dori-o alături de copilul său — modestă, cuminte și cu bun-simț. Iar de curând, Radu mi-a spus că are de gând să-i ceară mâna.
Deși m-am bucurat sincer pentru fericirea lui, m-am frământat mult în sinea mea. Eu nu am pensie mare, și nici nu mai sunt în putere să muncesc ca altădată. Mi-ar fi plăcut să pot să-i sprijin financiar sau măcar să le fac un cadou de suflet la nuntă, dar n-aveam de unde. Și am început să mă gândesc ce aș putea face.
Mi-a venit în minte ceva ce mă rodea de mult. Casa în care locuiesc, bătrânească dar solidă, e cam mare pentru mine acum. M-am gândit că poate cel mai frumos dar ar fi să-i trec lui Radu casa pe nume. Să aibă ei un cămin al lor, unde să-și construiască viața împreună, să facă renovări, să-și crească, poate, copiii. Mi s-a părut cea mai firească și mai curată alegere.
Am început să mă sfătuiesc cu vecinii, oameni cu care împart ulița de zeci de ani. Niciunul nu a fost de acord. “Alexandre, nu te grăbi! Oricum știe copilul că va rămâne casa lui, nu e cazul s-o dai acum. Cine știe ce-i mai trece prin cap…”, mi-a spus nea Marin, vecin de peste gard. Alții mi-au povestit cazuri despre părinți dați afară din propriile case, despre copii care s-au schimbat după ce au intrat în acte.
Un prieten de familie, Costel, mi-a propus să-mi împrumute niște bani ca să pot cumpăra un cadou pentru nuntă, iar apoi să-i înapoiez când și cum voi putea. “Lasă actele, băiete! Să nu-ți pară rău mai târziu…”, mi-a spus el. Și totuși, în sufletul meu rămânea ideea că e fiul meu și n-ar fi în stare să mă lase la greu.
Până la urmă, într-o dimineață, mi-am strâns actele și m-am dus la notar. Acolo, mi-a fost repartizat un băiat tânăr, politicos, care m-a ascultat cu răbdare și apoi m-a întrebat direct:
– Domnule Alexandru, aveți pe cineva la care să mergeți sau măcar un loc în curte, un garaj, un șopron unde să stați dacă va fi nevoie?
Am rămas descumpănit.
– De ce întrebați asta?
Și atunci mi-a povestit despre cazuri de părinți ajunși pe drumuri, despre oameni care au semnat cu inima largă, iar după câteva luni nu mai aveau loc nici în propria ogradă.
Am ieșit de acolo abătut. M-am dus direct la Costel, i-am povestit totul și am acceptat împrumutul. Omul s-a mirat, pentru că mă știa încăpățânat, dar mi-a spus că e bine că m-am gândit de două ori.
Am încredere în Radu. Știu că nu mi-ar face niciodată rău. Dar viața te învață că e mai bine să fii prevăzător, nu din lipsă de încredere, ci din grijă pentru tine, căci anii bătrâneții nu-s blânzi cu nimeni.
Acum locuim toți împreună. Radu și Irina vin des pe la mine, îmi mai aduc de-ale gurii, mai bem o cafea în grădină, mai povestim. Se pare că ne înțelegem bine, iar viitorul lor arată promițător. Casa, oricum, tot lor le va rămâne când o veni vremea, dar până atunci, măcar știu că am luat o decizie înțeleaptă.
Adevărul e că viața nu-i simplă, dar cu un dram de cumpătare, poate fi frumoasă.