Râul Nistru curgea liniștit, iar liniștea rurală era spartă doar de cântecul păsărilor. Dar în acea zi, lângă un debarcader vechi din lemn, s-a petrecut o dramă care a înghețat sângele în venele martorilor. Octavian Cărămidaru, un cunoscut om de afaceri din zonă, al cărui chip apărea frecvent în știrile locale, s-a apropiat de râu într-un Mercedes-Benz luxos.
Pe bancheta din spate, strângând un ursuleț de pluș, stătea fiica lui de cinci ani, Ana — o fetiță firavă, imobilizată într-un scaun cu rotile, cu ochii plini de teamă. Ceva în comportamentul tatălui ei, în privirea lui rece și în gesturile nervoase, făcea ca inima Anei să bată mai repede. Octavian, obsedat de munca sa și de lupta pentru avere, își ignorase familia în ultimii ani, iar divorțul recent lăsase o rană adâncă în sufletul lui.
Lângă pășune, un armăsar negru și-a ridicat brusc capul, ca și cum ar fi simțit pericolul ce se apropia.
Fără să rostească un cuvânt, Octavian a așezat-o pe Ana într-o barcă veche și s-a îndreptat spre mijlocul râului, acolo unde curentul era cel mai puternic. Ana, paralizată de groază, privea cum malul se îndepărta, iar tatăl ei evita contactul vizual, tăcut ca o statuie.
Brusc, bărbatul s-a ridicat în picioare. Umbra lui a acoperit trupul mic al fetiței, iar într-o clipă de coșmar, mâinile lui au apucat umerii ei firavi. Fără o vorbă, a împins-o peste marginea bărcii, privind cum dispare în apele adânci, cu tot cu scaunul cu rotile. Părea că tragedia era inevitabilă.
Dar calul negru, care stătea pe mal, a nechezat prelung și s-a aruncat în râu, de parcă înțelegea că fiecare secundă conta. Picioarele sale puternice spintecau apa, iar ochii îi ardeau de o hotărâre pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă la o ființă necuvântătoare.
Oamenii adunați pe mal priveau înmărmuriți, incapabili să reacționeze. Nimeni nu ar fi crezut că un cal ar fi capabil de un asemenea act de curaj.
Într-un final, armăsarul a ajuns în dreptul Anei. Fetița era deja sub apă, prinsă cu centura în scaunul cu rotile, iar corpul ei micuț era tras în jos de greutate. Cu o forță aproape umană, calul a prins cu dinții partea de sus a vesticii scaunului și a început să tragă cu disperare. Lovi cu copitele și sforăi puternic, luptând cu toate forțele să nu fie tras în jos împreună cu ea.
Oamenii, abia acum treziți din șoc, au alergat spre ponton. Un bătrân pescar a sărit în apă cu o funie și, împreună cu animalul, au reușit să scoată scaunul la suprafață. Ana era inconștientă, dar vie. I-au dat imediat respirație gură la gură, iar după câteva secunde, a tușit și a început să plângă slab.
În timp ce toți o înconjurau pe fetiță, calul, epuizat și tremurând, s-a așezat pe mal, cu privirea lipită de Ana. Nu se mișca, de parcă ar fi vegheat-o.
Octavian, care rămăsese pe râu cu barca, a încercat să fugă, dar martorii au sunat imediat la poliție. A fost prins la câțiva kilometri distanță și arestat. Niciun ban, nicio reputație nu mai putea șterge ce încercase să facă.
Ana a fost luată în grija unui unchi, iar calul — devenit erou local — a primit un nou adăpost chiar în curtea familiei. Fetița se trezea uneori plângând în miez de noapte, dar de fiecare dată, când își afunda fața în coama calului, găsea din nou liniște.
Pentru că, în ziua în care omul a încercat să o abandoneze, un animal i-a salvat viața.