În fiecare dimineață, piața Obor fremăta de viață, ca un stup agitat. Vânzătorii strigau din toți plămânii, gospodinele se tocmeau la prețul verdețurilor, iar cărăușii înjurau printre dinți în timp ce cărau saci de cartofi. Dar în acea joi de aprilie, forfota din piață avea o nuanță ciudată, ca și cum aerul ar fi fost mai greu de dușmănie și iritare.
Un bătrân slăbit, cu chip brăzdat de ani și privire adâncă, se apropie de o tarabă cu mezeluri. Părea trecut bine de optzeci de ani. Purta un palton militar uzat, cu coatele peticite, iar șireturile pantofilor nu se potriveau între ele. Într-o mână se sprijinea într-un baston, iar cealaltă o ținea strâns la piept, ca și cum ar fi păstrat acolo o durere veche, ce nu se răcise nici acum.
Vânzătorul de la tarabă, un tânăr înalt, cu obrajii rumeni, pe nume Doru, tocmai porționa cârnații cu cuțitul. Când l-a văzut pe bătrân apropiindu-se, s-a încruntat.
— Hai, mergi mai departe, moșule! Nu-i locul tău aici pentru bănuții tăi!
Bătrânul s-a oprit pe loc, de parcă s-ar fi izbit de un zid invizibil.
— Doar un colț de slănină, fiule… Îți plătesc.
— O plătești?! Dar ce-ai făcut cu pensia? — izbucni Doru în râs, atât de tare încât s-au întors toți de la tarabele vecine. — M-am săturat de cerșetori!
Cumpărătorii se întoarseră să privească. Unii zâmbeau ironic, alții își coborau privirea în sacoșe.
Bătrânul încercă din nou:
— Nu cer… vreau doar să cumpăr.
Scoase din buzunar un portofel de hârtie, mototolit. Din el căzură două monede vechi și o mică medalie de aluminiu pe care scria „Pentru Curaj”. Monedele se rostogoliră pe caldarâm.
Doru oftă iritat:
— Ține-ți mărunțișul, moșule! Vezi prețurile? Hai, nu-mi sta în cale!
Bătrânul privi în jur, dar nu întâlni nicio privire prietenoasă. Chiar și femeile în vârstă, cu sacoșe pline de leurdă și pătrunjel, își feriră ochii.
Atunci, bătrânul trase aer adânc în piept, urcă încet pe o ladă de lemn lăsată de cărăuși și se ridică drept, ca un soldat în poziție de drepți.
— Cetățeni… — vocea lui era slabă, dar clară — permiteți-mi să vă cânt un cântec. Nu pentru milă, ci pentru amintire.
Doru ridică din umeri și dădu să-l alunge:
— Ia uite-l… iar începe concertul! Chem paza!
Dar paznicul Vasile era în cabina lui, la ceai. În jur, oamenii se opriseră pe loc. Unii din curiozitate, alții dintr-o jenă tăcută.
Bătrânul închise ochii o clipă, își drese glasul și începu să cânte încet:
„Drumuri… praf și ceață…”
Vocea îi era subțire, dar constantă — ca o coardă întinsă de chitară veche. Versurile se ridicau în liniștea adâncă a pieței.
Primul care se opri să asculte a fost un puști cu ghiozdan în spate. Apoi vânzătorul de semințe se opri din spart. Cărăușii își ridicară capul din sacii de cartofi. Clienții rămaseră nemișcați.
Doru, cu cuțitul ridicat deasupra cârnaților, nu mai clipea. Clienta din fața lui își puse încet portofelul înapoi în geantă. Toți ascultau.
Vocea bătrânului continua, tremurând ușor:
„Și stepa acum e acoperită de iarbă…”
Și pe măsură ce versurile vechi răsunau peste tarabe, chipurile oamenilor se schimbau. Parcă toți, în acel moment, și-au amintit de tați, bunici, străbunici, de cei ce plecaseră pe front. De cei ce rămăseseră acolo, sub iarbă.
Până și Vasile, paznicul, își lăsase ceaiul pe masă și asculta de după ușa cabinei.
Când cântecul s-a încheiat, în piață se așternu o liniște atât de apăsătoare, că până și porumbeii de pe acoperiș stăteau nemișcați. Nimeni nu mai râdea. Niciun glas nu se auzea. Doar bătrânul, care coborî de pe ladă, își adună medalioara și monedele, și, fără să mai spună nimic, se îndepărtă încet, sprijinindu-se în baston.
Doru privi în urma lui, cu obrajii arși de rușine. Iar în aer, cuvintele cântecului pluteau încă, ca o lecție mută pentru toți cei care uitaseră.