Când Daria s-a întors acasă, seara cuprinsese deja orașul. Cerul umed și rece se confunda cu acoperișurile, iar pe asfaltul ud curgeau șuvoaie subțiri, rămase după ploaia recentă. Bălțile reflectau luminile pâlpâitoare ale felinarelor de pe stradă – clipeau obosit, ca niște pleoape grele. A urcat pe jos până la etajul patru – liftul, din nou, era stricat. Casa scării mirosea a vechi: praf, mucegai și un vag parfum de bebeluș – ca și cum cineva trecuse recent cu un copil în brațe.
Ca de obicei, voia să treacă pragul și să-l strige pe soțul ei: „Mihai! Am ajuns!” — dar cuvintele i s-au oprit în gât. Chiar la intrare era un cărucior. Vechi, mare, cu laterale albastre uzate, pe alocuri zgâriate. Spițele sclipiră slab în lumina de afară, care pătrundea prin geamul murdar. Pe podea foșneau frunze uscate, aduse de curent.
— Mihai! Ce mai e și asta? — vocea ei era tensionată. — Iar vecinii și-au lăsat prostiile? Trebuie să le spunem să nu mai blocheze palierul!
Din adâncul apartamentului se auzi vocea lui Mihai:
— Nu sunt vecinii, Daria… E… e căruciorul nostru acum.
Daria încremeni. Din cameră ieși soțul ei, ținând în brațe un ghemuleț înfășurat. În păturica roz-albăstruie dormea liniștit un nou-născut — micuț, cu obraji rumeni, gură ușor întredeschisă și respirație liniștită.
Mihai îi întinse o foaie. Daria recunoscu imediat scrisul:
„Daria, iartă-mă. N-am avut de ales. Tatăl lui ne-a părăsit înainte să se nască. Apoi am cunoscut pe altcineva și plecăm în străinătate. El nu vrea copilul. Te rog, ai grijă de Radu. Știu că ai suflet bun. Iartă-mă…
Călina.”
Daria se lăsă jos, direct pe podea, sprijinindu-se de perete. Vântul rece pătrundea prin geamul deschis, smulgând ultimele frunze din copaci și rostogolindu-le prin curte. Ea privea copilul și simțea cum totul se strânge în ea. Radu. Fiul surorii ei mai mici. Cea care dispăruse în urmă cu trei ani, după o ceartă aprinsă. Iar azi, copilul ei era adus la ușa unei vieți străine.
Mihai oftă, iritat:
— Daria, gândește-te: e ora trei noaptea și plângea de ziceai că vin mascații! Vecinii sigur vor chema poliția dacă mai ține așa. Așa nu se mai poate.
— Atunci mergi în sufragerie, stau eu cu el.
— Asta e casa mea, în cele din urmă! N-am și eu dreptul să dorm?
A doua zi începu mohorât. Un nor gros plutea deasupra cartierului, iar aerul era ud și tăios. Daria înfășură bine copilul și ieși spre parc. Aleea era acoperită de frunze în toate nuanțele toamnei – galben, roșu, arămiu. Sub pașii ei foșnea și scârțâia. De undeva, din depărtare, venea miros de fum – cineva ardea crengi uscate. Se amesteca cu mirosul de pământ umed. Mergea încet, căruciorul se legăna ușor, iar în minte i se învârteau gânduri apăsătoare: cum va obține tutela? Unde o va găsi pe Călina? Ce va face dacă nu reușește?
— Daria! — se auzi brusc o voce din spate.
Ea se întoarse. În fața ei stătea un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt, cu un palton lung, bej. În ochii lui întunecați se citeau ezitare și neliniște.
— Cine sunteți? — întrebă ea cu prudență.
— Mă numesc Ionuț. Eu sunt… tatăl lui Radu.
Daria simți cum i se răcește sângele în vine.
— Ce vreți de la noi?…
Ionuț făcu un pas înainte, dar privirea Dariei îl opri. Era ca o mamă-leoaică, cu trupul ușor aplecat peste cărucior, gata să protejeze acel copil cu orice preț.
— N-am venit să-l iau, — spuse el, ca și cum i-ar fi citit gândurile. — Nu acum. Nici nu știam că există până acum trei zile. Am aflat întâmplător, printr-o cunoștință comună care a văzut postarea Călinei.
— Și ce vrei acum? Să te joci de-a tatăl responsabil? După trei ani în care ai dispărut? — izbucni Daria, vocea tremurându-i între furie și spaimă.
— Știu că nu merit nici încredere, nici iertare… dar vreau să-l cunosc. Vreau să fiu acolo pentru el. Să-l ajut. Nu cer nimic altceva.
Daria îl privea tăcută. Vântul îi sufla părul peste ochi, iar mâinile i se încleștau pe mânerul căruciorului. Nu știa dacă putea avea încredere. Nu știa dacă avea dreptul să decidă pentru un suflet atât de mic.
Dar când Radu deschise ochii și întinse mânuța spre vocea necunoscută, inima ei se strânse.
— Bine, — spuse ea, aproape șoptind. — Îl poți vedea. O oră. Sub supravegherea mea. Și doar dacă promiți că nu o să-l mai rănești. Niciodată.
Ionuț dădu din cap cu lacrimi în ochi.
— Îți jur. Pentru el… și pentru tine.
Pentru prima dată după mult timp, Daria simți că poate respira. Poate… nu era sfârșitul. Poate era doar un început — neașteptat, dureros, dar viu.
Iar Radu, între cei doi adulți în tăcere, zâmbea în păturica lui colorată — ca și cum ar fi știut că, de-acum, nu va mai fi singur niciodată.