Viața începea, în sfârșit, să capete culori noi. Așa și-o imagina Sofia în serile lungi și reci de la casa de copii, acolo unde niciodată nu exista cineva care să o aștepte, să-i spună o vorbă bună sau să o întrebe cum îi este sufletul. Încă de mică învățase că în lumea asta e pe cont propriu. Nu-și cunoscuse nici mama, nici tatăl. Era doar un nume într-un registru și un chip printre alte chipuri triste, care așteptau, fiecare în felul lui, o minune.
Ani de zile s-a rugat în șoaptă, seara, înainte să adoarmă, ca Dumnezeu să-i trimită, la timpul potrivit, un om bun. Nu cerea avere, nu visa palate. Voia doar pe cineva care să o țină de mână și să-i spună: „Nu te teme, sunt aici.”
Și Dumnezeu i l-a trimis pe Mihai.
L-a cunoscut într-o zi de vară, la aniversarea unei prietene din facultate. Sofia abia reușise să termine liceul, cu mari sacrificii, și lucra într-o cafenea. Mihai a remarcat-o din prima clipă. Avea în privire ceva cald, protector, și o voce care, deși părea fermă, ascundea o blândețe aparte. Au început să vorbească, iar de atunci nu s-au mai despărțit.
La început, au locuit într-un apartament mic, închiriat, dar pentru Sofia era raiul pe pământ. Îi plăcea să-i gătească lui Mihai, să-l aștepte seara, să povestească ore întregi despre orice. Când a rămas însărcinată, Mihai a fost cel mai fericit. Își dorea enorm un fiu. A plâns de emoție, cu capul pe burta ei, atunci când au mers la ecograf și medicul le-a spus: „E băiețel.”
În acea perioadă, părinții lui Mihai i-au ajutat să-și cumpere un apartament propriu. O locuință cu două camere, nu foarte mare, dar luminoasă și primitoare. Sofia nu mai trăise niciodată într-un loc care să-i aparțină cu adevărat. Iar pentru ea, acel apartament însemna nu doar patru pereți, ci un colț de lume în care, în sfârșit, avea voie să viseze.
Au renovat, au ales împreună mobilierul, iar camera copilului a fost amenajată cu atâta grijă, încât părea desprinsă dintr-o revistă. Sofia era în culmea fericirii. Cumpărase deja primele hăinuțe pentru bebeluș, un cărucior frumos și jucării. Își imagina cum va fi viața lor în trei și cum, în fiecare duminică, vor merge în parc.
Dar viața nu urmează niciodată scenariile pe care ni le facem.
Într-o dimineață, pe când soarele abia se ridica pe cer, Sofia a simțit contracții. Mihai a dus-o în grabă la maternitate și a stat alături de ea. A fost primul care și-a luat fiul, pe Denis, în brațe. Avea lacrimi în ochi, și în acele clipe Sofia simțea că toată lumea e a lor.
Nașterea decursese bine, iar mama și copilul se odihneau. Mihai a plecat acasă să aducă lucrurile cerute de spital. Se grăbea să ajungă cât mai repede înapoi, dar ploaia de peste noapte făcuse șoseaua alunecoasă. La o curbă, o altă mașină, venind cu viteză din sens opus, l-a izbit frontal. A fost o fracțiune de secundă. Mihai n-a mai avut timp nici să frâneze. A fost ultima imagine pe care a văzut-o.
Autoritățile nu i-au spus Sofiei imediat. În maternitate, ea aștepta cu sufletul la gură. Îi scrisese mesaje, îl tot suna, dar telefonul suna în gol. O infirmieră i-a spus că Mihai a fost chemat de urgență într-o delegație de serviciu. Sofia s-a liniștit pe moment. Dar neliniștea s-a instalat treptat în sufletul ei.
Când s-a întors acasă, viața ei era pustie. Niciun zâmbet, nicio voce, niciun bărbat pe care să-l strige „iubitule.” Doar ea și copilul. Au urmat zile grele, nopți în care plângea în pernă, ascunzându-și lacrimile de Denis. Noroc că ea și Mihai puseseră deoparte niște bani „pentru zile negre.” Habar n-aveau ei cât de negre urmau să fie.
Părinții lui Mihai au venit de două ori să-și vadă nepotul. Erau sfâșiați de durere, dar între ei și Sofia s-a simțit mereu o răceală pe care moartea fiului nu a reușit s-o șteargă.
La 40 de zile de la înmormântare, i-au bătut la ușă.
— Sofia, trebuie să vorbim.
În sufletul ei, spera că vor veni să o întrebe de copil, să-i spună că îi vor fi alături. Dar nu.
— Apartamentul e al nostru. L-am cumpărat pe numele nostru, așa că, te rugăm, în maximum o săptămână să-l eliberezi.
A izbucnit în plâns. I-a implorat.
— Nu aveți pic de inimă? Abia au trecut 40 de zile! Unde să mă duc cu copilul? Unde vă e sufletul de bunici?
— Ne pare rău, Sofia. E o decizie grea, dar asta e situația. Putem să te ajutăm cu ceva chirie pe o lună, două, dar aici nu mai poți rămâne.
O lume întreagă s-a prăbușit peste ea. Nu mai avea nici soț, nici casă, nici sprijin. Singură, cu un nou-născut în brațe, fără rude, fără un loc unde să se ducă. Nu mai avea cu cine să vorbească. Odată cu Mihai, plecase și ultima ei ancoră.
Din acea zi, Sofia a trăit cu teama că-și va pierde și puținul ce-i mai rămăsese. A dormit nopți întregi cu Denis în brațe, rugându-se să găsească o soluție. Nu voia pomană. Voia doar o șansă.
Și chiar dacă părinții lui Mihai au fost hotărâți să o dea în judecată pentru apartament, Sofia s-a dus la un avocat. A început o luptă pe care nu și-o dorise niciodată, dar pe care trebuia s-o ducă. Pentru fiul ei. Pentru că viața nu avea voie să se sfârșească aici.