Balustradele de la intrare erau și ele acoperite de gheață, dar Elisabeta s-a descurcat. După ce a cumpărat pastile împotriva virusului și un spray pentru gât, a ieșit pe trepte.
I s-a părut că farmacista a strigat ceva după ea, s-a întors brusc, a alunecat și a căzut.
Lovindu-se grav la cap, fata și-a pierdut cunoștința. Din fericire, un bărbat trecea pe lângă farmacie.
Nu a atins-o, a fugit în farmacie, iar împreună cu vânzătoarea au chemat ambulanța și au verificat starea victimei.
Ambulanța a sosit repede. Deja în mașină, Elisabeta și-a revenit și a întrebat:
— Unde e Barry?!
— Ce Barry, domnișoară? — a spus supărată medicul de pe ambulanță — aveți, probabil, un traumatism cranian sau o contuzie serioasă, piciorul e fracturat, stați liniștită, vă faceți mai mult rău.
— Duceți-mă înapoi la farmacie imediat, — a cerut Elisabeta.
— Glumiți?! — a șuierat medicul, pierzându-și deja răbdarea — încercăm să vă salvăm, iar dvs. vorbiți prostii.
— Atunci dați-mi telefonul meu, e în buzunarul gecii, — a arătat ea cu capul spre geaca albastră de pe scaunul de lângă medic.
— Poftim, — a răspuns medicul, fără să comenteze.
Deschizând lista de contacte, Elisabeta a început să caute pe cineva căruia să-i telefoneze. Clara Manichiură, Silvia Coafor, Robert Martinson (șeful), Serviciul de gaz, electricianul — nimic potrivit.
Uite, Margareta Wilson…
— Margareta, mă duc la spital, am căzut. Da, da. Iar Barry e legat lângă farmacie. Ați putea să-l luați? Știu, știu, dar… El doar pe dvs. vă cunoaște cât de cât. Îmi pare rău, iertați-mă.
Margareta se îndoia că va putea merge atât de departe pe asfaltul înghețat.
Lacrimi îi curgeau pe obraji. Elisabeta se uita din nou la lista de contacte. Pe cine să mai sune? Cine o poate ajuta?
Doamne, pe nimeni!
Mama? Mama a plecat cu soțul ei la părinții lui. Apoi, Oliver, colegul de muncă. Odată au făcut schimb de numere de telefon, așa… pentru orice eventualitate.
— Oliver, salut! Vezi tu, am o problemă, am căzut, mă duc la spital, iar Barry a rămas lângă intrare… Da, înțeleg, sigur, scuză-mă…
Oliver avea o seară romantică cu o nouă iubită și nu avea de gând să o schimbe pe Barry.
Mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, piciorul o durea…
Mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, piciorul îi pulsa de durere… și totuși, în mintea Elizabetei nu era nimic mai important decât gândul la Barry. Cățelul ei, adus cu greu dintr-un adăpost, era tot ce avea mai drag. Un suflet blând, devotat, care o însoțise în cele mai grele zile din viață. Nu-l putea lăsa singur, legat, în frig, în zăpadă…
Într-un gest de disperare, și-a strâns toată voința și a tastat ultimul număr din agendă: “Ambasador Articole Pentru Animale” — era un mic magazin de animale de companie unde proprietara, Doamna Iulia, o știa pe Elizabeta din vedere.
— Alo? Bună ziua, mă scuzați că deranjez… sunt Elizabeta, clientă la magazinul dvs. Poate nu vă amintiți…
— Sigur că-mi amintesc, draga mea! Cățelușul adoptat, da? Cum pot să te ajut?
Vocea caldă a femeii a fost un balsam pentru sufletul Elizabetei. Cu lacrimi în ochi, i-a explicat ce s-a întâmplat, iar Doamna Iulia, fără ezitare, i-a spus:
— Lasă totul în seama mea. Îl găsesc pe Barry, promit. Îi cunosc privirea, are un ham albastru, nu-i așa?
— Da… mulțumesc… mulțumesc din suflet…
Au trecut două ore de la accident, iar în salonul de urgențe al spitalului, Elizabeta zăcea cu piciorul imobilizat și capul bandajat. Încerca să rămână lucidă, dar grija pentru Barry o copleșea. Apoi, o asistentă a intrat în cameră cu telefonul în mână.
— Aveți un apel… cred că o să vă bucurați.
— Elizabeta? Barry e cu mine. L-am găsit tremurând, dar întreg, a început imediat să dea din coadă când m-a văzut. E acum la mine în magazin, l-am hrănit, l-am încălzit… E bine, iubita mea, e în siguranță.
Elizabeta izbucni în plâns, dar de data aceasta lacrimile nu erau de neputință, ci de ușurare. A închis ochii și a șoptit:
— Mulțumesc… Dumnezeu să vă binecuvânteze…
Au trecut câteva zile. În salonul de recuperare, Elizabeta învăța să meargă din nou cu cârjele. Colegii de salon o priveau cu compasiune, dar și cu admirație pentru determinarea ei. Într-o zi, la prânz, asistenta intră și spuse:
— Aveți un vizitator. Cu patru lăbuțe!
În pragul ușii stătea Barry, cu hamul lui albastru, dând din coadă, cu o fundă roșie legată în jurul gâtului. În spatele lui — Doamna Iulia, zâmbitoare.
— Nu mai rezista. Plângea la ușă, așa că l-am adus să te vadă.
Cățelul sări pe pat, se lipi de stăpâna lui și începu să o lingă cu entuziasm. Elizabeta râdea și plângea în același timp. Un moment de pură fericire, într-un decor steril de spital.
Lunile au trecut. Elizabeta s-a refăcut complet. S-a mutat într-un apartament la parter, cu acces ușor pentru Barry. A început să lucreze de acasă, făcând design grafic pentru o editură. În fiecare zi, mergea la plimbare cu Barry în parcul din apropiere. Acolo a întâlnit alți iubitori de animale, și chiar pe un tânăr voluntar de la adăpostul unde îl găsise pe Barry. Numele lui era Alex.
— Tu ești cea care l-a adoptat pe Barry? Nu-mi vine să cred! Era favoritul meu…
S-au împrietenit repede. Discuțiile lor despre animale, artă, viață, deveneau din ce în ce mai lungi. Până într-o zi, în același parc, Alex a venit cu două cafele și o lesă nouă, din piele, pentru Barry.
— Ce-ar fi să facem din plimbările noastre o tradiție zilnică? Eu, tu și Barry?
Elizabeta a zâmbit. În ochii ei era lumină, în obraji — culoare, iar în inimă — liniște. Se simțea din nou întreagă.
— Mi-ar plăcea mult, Alex.
Și astfel, dintr-o iarnă grea și o căzătură dureroasă, s-a născut o primăvară plină de speranță, prietenie și un început nou. Iar Barry, cu ochii lui blânzi și coada mereu veselă, rămânea martorul loial al poveștii lor.