La început era „dăruit din bunătate”, ca un obiect nedorit, de la un stăpân la altul. Apoi… pur și simplu a fost scos în stradă. Departe de casă. Lăsat într-un tomberon de gunoi — și plecați. Repede, de parcă se temeau că îi va urma. Dar el nici nu a încercat. A înțeles imediat totul. A văzut în fața bărbatului care îl ținea sub braț. Soția se supărase — Oscar zgâriase canapeaua nouă, scumpă, din piele. Și imediat a venit verdictul. Iar bărbatul? Ca de obicei, a tăcut și a fost de acord.
Pur și simplu l-a luat în tăcere și l-a dus la tomberonul din curtea alăturată. Oscar nici măcar nu a încercat să-l urmeze. De ce? Totul era deja clar. Nici măcar nu și-a luat rămas bun, nu l-a mângâiat, nu i-a spus un cuvânt. L-a lăsat acolo ca pe o cutie goală. Ca pe un gunoi.
Motanul a oftat greu și a început să caute prin resturi. A găsit câteva oase, niște piele de pui — a ronțăit puțin. Apoi a ieșit și s-a așezat lângă marele container verde. Mijind ochii spre soare, privea cerul. Acolo era cald. Foarte. Ultimul soare de toamnă. Ultimele raze calde înainte ca iarna să vină. Gheața începuse să se topească la suprafață, dar în interiorul lui Oscar totul era deja înghețat.
Când seara a sosit, frigul a devenit cu adevărat aspru. Ger, vânt, fulgi de zăpadă aspri — toate îi pătrundeau în blană. Nu știa unde să meargă, unde să se ascundă. A găsit o grămadă de frunze uscate, s-a strecurat înăuntru și s-a ghemuit. La început tremura, tot corpul încordat de frig. Apoi…
…apoi a început să simtă o căldură slabă. Nu de la frunze, nu de la aer. Dinăuntru. Dintr-un loc adânc în pieptul lui mic, de unde nu mai venise de multă vreme nicio alinare. Nu era căldura trupului, ci ceva mai ciudat — o amintire.
Își amintea cum, pe vremea când era doar un ghem de blană zburdalnic, o fetiță cu obrajii rumeni și ochi mari, căprui, îl strângea la piept, râdea și îi șoptea: „Oscar, tu ești comoara mea.” Se vedeau pe podeaua caldă, în camera luminată de apus, cu jucării împrăștiate și o cană cu lapte uitată pe masă. Îi era dor de acea voce, de acele mâini care-l mângâiau, de mirosul de pâine proaspătă și de lemn ars.
Dar acea vreme trecuse. Demult. Fetița crescuse, familia se mutase, iar el ajunsese, de la brațe iubitoare, la brațe indiferente.
Frunzele trosneau slab sub corpul lui mic și ud. Cerul era plumburiu, cu stele rare, iar vântul șuiera printre blocuri. Oscar oftă din nou. Simțea că, dacă mai rămânea acolo, nu avea să mai vadă următoarea dimineață.
Pe strada pustie, o lumină slabă licărea deasupra unui chioșc de ziare închis. O siluetă subțire, cu un palton lung și un fular roșu, mergea grăbită. Era o femeie. Nu foarte tânără, dar nici bătrână. Avea în mână o umbrelă strânsă și o plasă cu pâine. Când a trecut pe lângă tomberon, a auzit un mieunat slab, abia șoptit, ca un geamăt.
S-a oprit. A întors capul. N-a văzut nimic la început. Dar mieunatul s-a repetat. Și-a coborât privirea și, printre frunzele murdare, a zărit două ochișori verzi care străluceau în întuneric.
— Of, dragul meu… cine te-a lăsat aici?
Vocea ei era caldă, ușor tremurată. S-a aplecat, iar Oscar nu s-a retras. Nici n-a fugit. Nici n-a scuipat. A ridicat doar capul slab, a clipit și a întins ușor o labuță, atingând vârful paltonului.
Femeia și-a scos mănușa și l-a mângâiat ușor pe cap.
— Vii cu mine?
Nu era o întrebare. Era o promisiune.
Oscar a încercat să se ridice, dar picioarele nu-l mai ascultau. Femeia l-a luat în brațe, simțindu-i trupul slab, osos, tremurând.
— Of, fir-ar să fie… Cum poți să lași așa ceva în stradă?
A înfășurat motanul în fularul ei gros și a pornit spre blocul de pe colț. Urcând scările întunecate, a șoptit mai mult pentru ea:
— N-o să-ți mai fie frig, promit.
În apartamentul modest, cu perdele galbene și o sobă de teracotă ce trosnea, Oscar a primit o păturică veche și o farfurie cu lapte cald. A privit-o atent pe femeie, iar pentru prima dată după mult timp, în ochii lui a licărit o scânteie.
A fost începutul. Nu al unei vieți perfecte, dar al uneia în care nimeni nu-l va mai arunca lângă tomberon.
Și pe geamul aburit, în noaptea de iarnă, două siluete — una de motan și una de femeie — s-au ținut de urât.
Oscar nu mai era gunoi. Era acasă.