Luca rătăcea pe străzi de câteva nopți. În buzunar mai avea doar două monede, iar hainele îi erau ude de la ploaia rece din seara trecută. Nu mai avea pe nimeni — mama îi murise acum doi ani, iar de atunci totul se destrămase în jurul lui. Prietenii s-au îndepărtat, rudele l-au uitat, iar oamenii care îl vedeau pe la colțuri de bloc îi întorceau spatele, crezând că e vreun vagabond periculos.
Se tot învârtea pe lângă biserică, fiindcă acolo, măcar pentru câteva clipe, se simțea în siguranță. Nu îndrăznea să ceară ajutor, dar spera ca poate cineva, cândva, să-i întindă o mână.
Părintele paroh, văzându-l tot mai des prin curte, a început să-l întrebe de una, de alta. Și când a aflat prin ce trece, s-a gândit imediat la doamna Elena Popescu — o femeie în vârstă, liniștită, rămasă singură în apartamentul ei după ce fiul ei plecase de ani buni în alt oraș. Se cunoșteau de-o viață, iar părintelui i-a venit o idee: dacă ea l-ar primi pe Luca într-o cameră? N-ar fi o povară prea mare, ba chiar poate i-ar face bine să nu mai stea în singurătate.
El pur și simplu nu avea altă soluție, iar nimeni nu părea dispus să-l ajute. Și apoi, e totuși mai ușor să treci prin greutăți în doi decât singur.
Când i-a propus Elenei, femeia a stat câteva clipe pe gânduri. L-a privit pe băiat — slăbuț, cu ochi triști, cu palmele crăpate de frig. Apoi a spus cu blândețe:
— Poate să stea la mine de probă, așa… pentru început. Dacă nu-i va plăcea sau va vrea altceva, poate pleca. Dar dacă vrea să rămână, atunci să rămână.
Luca nu-și putea crede urechilor. Nu-i cere bani? Îl poate găzdui pur și simplu, fără nimic în schimb? Parcă nimeni nu mai făcuse ceva frumos pentru el de foarte mult timp. O privea uimit, neștiind cum să reacționeze.
Elena l-a luat imediat cu ea acasă. Nici măcar nu s-a mai întors la biserică să aprindă lumânări, cum făcea de obicei. Îl ținea de mână pe drum, îl întreba cu delicatețe ce îi place să mănânce, dacă ar vrea să ia cina cu ea. Spuse că are de gând să prăjească niște cartofi, iar dimineața — terci de ovăz.
Mai târziu, putea să treacă pe la camera lui să-și ia lucrurile, dar până atunci, să încerce hainele rămase de la fiul ei. Nu avusese inimă să le arunce, și nici cui să le dea. Acum, parcă și ele prindeau rost.
Luca era timid, abia răspundea la întrebări. La masă se vedea că îi era rușine, parcă se stânjenea că mănâncă atât de mulți cartofi, dar doamna Elena tot îi punea încă o porție. Apoi au băut împreună ceai de melisă cu miere și turtă dulce cu mentă. La televizor rula un concert vechi, iar Luca, surprinzător, fredona în surdină câteva melodii.
Elena simțea că-l privește cu ochii unui câine vagabond, mirat că cineva s-a apropiat de el fără să-l lovească.
Mai târziu, femeia i-a pregătit patul unde dormea odinioară fiul ei, iar ea s-a retras în dormitorul ei. Însă nu putea adormi. Stătea nemișcată în întuneric, ascultând fiecare foșnet.
Și atunci a auzit ușa deschizându-se încet.
Elena s-a înfiorat. Era Luca. Se furișa încet în dormitorul ei. Femeia îl urmărea prin fantele pleoapelor întredeschise. Ochii ei, obișnuiți demult cu bezna, vedeau clar silueta care se apropia tiptil. Inima i-o lua razna.
Ținea ceva în mână. Ceva mic. S-a oprit lângă capul ei. Nu pleca. Se răzgândea? Ce are de gând? Doamne, oare n-am greșit că l-am primit?
În acel moment, Luca s-a aplecat ușor. Elena își ținea respirația, cu inima bubuind atât de tare încât îi părea că zgomotul ar putea s-o dea de gol. Mâna lui se apropia încet de fața ei, strângând în palmă un obiect strălucitor.
A urmat o clipă de groază pură.
Dar apoi…
Cu mișcări delicate, Luca a lăsat ceva pe noptieră, lângă capul ei. A mai privit-o o secundă și a ieșit la fel de tăcut cum intrase.
Elena a stat nemișcată minute în șir, incapabilă să se miște. Când, în sfârșit, a deschis ochii și s-a ridicat, a văzut pe noptieră o iconiță mică, veche, curățată cu grijă. Și lângă ea — o hârtie împăturită.
Cu mâinile tremurânde, a desfăcut-o. Pe hârtie scria, cu litere mari, stângace:
„Mulțumesc că m-ați lăsat să cred din nou că lumea nu e doar rea. Nu vreau să vă sperii. Voi pleca dimineață. Dumnezeu să vă răsplătească pentru o seară caldă și un suflet salvat.”
Lacrimi i se prelinseseră deja pe obraji. Nu era un hoț. Nu era un agresor. Era doar un copil rătăcit în propria viață, care găsise, pentru o clipă, o fărâmă de lumină.
Dimineața, Luca nu mai era acolo. În camera unde dormise, patul era aranjat, farfuria spălată, iar în locul pernei — un trandafir uscat.
Elena a rămas în prag, ținând iconița în palme. Și pentru prima dată după mulți ani de singurătate, a zâmbit cu adevărat.
Seara, a pus două farfurii pe masă. Una a rămas neatinsă.
Și așa a mai făcut multe seri la rând, cu o speranță firavă că poate, cine știe, Luca se va întoarce cândva.
Oare unde o fi acum acel băiat?