— Coboară, Artur. Joacă-te puțin aici. Ne întoarcem imediat.
Vocea tatălui a sunat ciudat. Prea grăbită. Prea lipsită de căldură. De parcă n-ar fi fost vocea pe care băiatul o știa. Artur a zâmbit timid, strângând la piept iepurașul de pluș cu urechile roase și hăinuță albastră, și a coborât din mașină.
Mama nu a spus nimic. Nici măcar nu s-a uitat la el. Stătea cu privirea în pământ, încleștând volanul. Tatăl a închis portiera și, fără să mai rostească vreun cuvânt, s-a urcat înapoi în vehicul.
Motorul a tușit scurt, apoi mașina s-a întors brusc pe șoseaua îngustă și s-a pierdut în praful drumului, fără să claxoneze, fără să privească înapoi, fără măcar o vorbă de rămas-bun.
Artur a rămas acolo, pe marginea drumului pustiu, în mijlocul unui lan de grâu înalt, care foșnea amenințător sub adierea vântului. Spic lângă spic, perdeaua vegetală îl înconjura de pretutindeni. Drumul dispărea încet în praf, iar mașina devenise deja doar un punct negru la orizont.
A așteptat. Cinci minute. Zece.
La început, a crezut că e o joacă. Că se ascund. Că vor veni înapoi râzând, spunându-i că l-au păcălit. Însă timpul trecea. Soarele urca tot mai sus pe cer. Căldura devenea sufocantă.
Artur a început să plângă.
— Mami… tati… unde sunteți?
Nimeni nu răspundea. Doar vântul, care răscolea lanul de grâu ca un animal uriaș, învârtind spicele în cercuri ciudate. Băiatul și-a șters lacrimile cu mâneca tricoului, strângând iepurașul de pluș și pășind câțiva pași pe drumul prăfuit. Picioarele goale i se înroșiseră de la pietricele. Se oprea din loc în loc, sperând să vadă mașina întorcându-se.
Dar nu venea nimeni.
A trecut o oră. Poate două.
Foamea îi încleșta stomacul. Buzele îi erau uscate și crăpate. Se așezase pe marginea drumului, privind fix în zare. În capul lui răsuna același gând, obsesiv:
„Am fost rău. I-am supărat. E vina mea.”
Își amintea cum, cu o seară înainte, scăpase din greșeală cana de pe masă. Cum mama plânsese. Cum tata trântise ușa. Poate de asta. Poate din cauza lui. Se ghemuise acum lângă un cuib de iarbă și grâu, strângând la piept iepurașul.
Lanul se mișca în jurul lui, iar sunetele păreau vii. Ca niște șoapte de ființe nevăzute. Vântul îi ridica firele de păr, spicele foșneau sinistru, iar cerul își schimba culoarea în tonuri de aramă.
În depărtare, se auzea câte un lătrat slab. Poate un câine de la o fermă. Sau poate nu.
Soarele cobora spre linia orizontului. Umbletele insectelor deveniseră mai insistente, iar răcoarea începea să muște din aer. Picioarele îi erau reci. Tremura. Și nu mai avea glas să strige. Doar un firicel de voce:
— Iertați-mă… n-o să mai fiu rău… vă rog…
Lacrimile i se uscaseră pe obraz, dar ochii îi rămăseseră sticloși, goi. Era mic, pierdut în marea de grâu, iar lumea părea să-l fi uitat.
Trecuseră aproape douăsprezece ore.
Spicele din câmp șușoteau ceva doar de ele știut. Artur stătea ghemuit, lipit de plușul său. Nu mai avea putere să plângă. Doar respira greu, tremurând.
Și atunci — un sunet. Un motor îndepărtat. Un tractor.
Din depărtare se apropia o siluetă. Un bătrân cu chip ars de soare, cu mâini crăpate, cu o haină groasă aruncată pe umeri, urca drumul de țărână cu un tractor vechi. Venise să verifice pompa de la fântâna părăsită, cum făcea în fiecare seară, înainte de a se lăsa noaptea.
Când ochii lui obosiți au zărit ceva pe fundalul cerului înroșit, a încetinit. Un punct mic. Un copil.
A sărit din cabină, aproape căzând, și s-a apropiat.
Când l-a văzut pe Artur — cu buzele vineții, fața murdară, ochii goi și iepurașul prins strâns în brațe — a încremenit.
— Doamne… ce-ai pățit, mă copile?
Artur a ridicat privirea, dar nu mai avea glas. Abia a murmurat:
— Să nu mă certați… nu mai fac…
Bătrânul l-a luat în brațe, l-a învelit cu haina lui groasă, mirosind a iarbă și fum de lemne, și l-a așezat pe scaunul din tractor.
L-a dus acasă, în gospodăria lui mică, unde soția îl aștepta cu o supă caldă. A spălat copilul, i-a dat să bea apă, i-a pus o felie de pâine proaspătă în mână.
În noaptea aceea, bătrânul a sunat la poliție, la medici, la centrul regional. A povestit ce găsise în câmp. Iar dimineața, lângă patul improvizat în camera cu pereți de lut, a apărut o doamnă cu păr prins în coc, în costum bleumarin.
O asistentă socială.
S-a aplecat spre Artur, l-a mângâiat pe frunte și i-a șoptit:
— Nu e vina ta. Ești un copil bun. De acum, totul va fi altfel, bine?
Artur n-a spus nimic. A întins doar brațul slab și a strâns iepurașul de pluș. Și pentru prima dată, după atâtea ore de teamă, frig și durere…
A adormit liniștit.