Am rămas nemișcată, cu acul în mână, fără să înțeleg ce se întâmplă. Copilul meu a fugit la fereastră și a strigat:
— „Mamă! Vin la noi!”
Ușa s-a deschis încet, iar din prima mașină a coborât un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu un palton negru și pantofi care luceau mai tare decât parchetul de la biserică. Chipul lui mi s-a părut ciudat de cunoscut.
Am simțit cum mi se taie genunchii.
— „Maria?” a spus el, cu o voce care mi-a răscolit amintirile.
Era el. Omul pe care-l așteptasem zece ani. Tatăl copilului meu.
Am vrut să spun ceva, dar lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji înainte să pot deschide gura.
Vecinii s-au strâns în jur, ca la spectacol. Unii șușoteau, alții priveau uimiți.
Bărbatul s-a apropiat, s-a aplecat și l-a privit pe fiul meu.
— „Tu ești… băiatul meu?”
Copilul a făcut un pas înapoi, neștiind ce să răspundă. M-am aplecat ușor spre el și i-am șoptit:
— „Da, dragul meu… acesta este tatăl tău.”
Atunci bărbatul a căzut în genunchi, l-a strâns în brațe și a izbucnit în plâns.
Toți cei care râseseră de mine ani la rând au rămas muți.
— „Iartă-mă, Maria…” a spus printre lacrimi. „Tatăl meu m-a forțat să plec. A vrut să mă logodească cu o fată dintr-o familie bogată. Am plecat la oraș, am muncit, am suferit… dar nu am uitat niciodată chipul tău. Am căutat ani întregi să vă găsesc.”
M-am prăbușit și eu în genunchi, iar ploaia ne uda pe amândoi. Copilul, speriat, s-a lipit de mine.
— „Și acum de ce ai venit?” am întrebat, printre suspine.
El a privit în jur, la casa noastră sărăcăcioasă, apoi la băiat, și a spus:
— „Ca să vă iau acasă. La mine. Să nu vă mai lipsească nimic niciodată.”
Am crezut că visez.
În acea clipă, vecinele care îmi aruncau vorbe grele au coborât privirea rușinate.
— „Mașinile astea… sunt ale tale?” a întrebat o femeie din mulțime.
— „Nu contează ale cui sunt,” a spus el calm. „Contează că Maria și copilul meu nu vor mai duce lipsă de nimic.”
Apoi s-a întors spre mine și a adăugat:
— „Am cumpărat o casă în oraș. Una mare, cu grădină și școală bună aproape. Vreau să fim o familie.”
Mi s-a strâns inima. O parte din mine încă purta durerea celor zece ani de singurătate.
— „Nu e ușor să uiți tot ce a fost,” i-am spus. „Dar pentru fiul nostru… voi încerca.”
El a zâmbit. Apoi a scos un inel din buzunar.
— „Atunci lasă-mă să fac ce trebuia să fac acum zece ani.”
L-a pus pe degetul meu, în timp ce oamenii din jur au început să aplaude. Copilul râdea, țopăind prin bălți.
Din acea zi, satul n-a mai râs de mine niciodată.
Și, deși banii și mașinile de lux nu mi-au șters anii grei, mi-au adus ceva mult mai prețios: liniștea inimii.
Am învățat că Dumnezeu nu uită pe nimeni. Că oricât te-ar arăta cu degetul lumea, adevărul iese mereu la lumină — uneori chiar în fața unei case modeste, într-o dimineață ploioasă, când nu te mai aștepți la nimic.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate ap