Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am apropiat de Matei și am privit rândul pe care îl arătase. Era o rugăciune scurtă, scrisă de mâna mea cu mulți ani în urmă, iar lângă ea nepotul meu adăugase câteva cuvinte.
„Bunico, vreau să învăț și eu rugăciunea aceasta, ca să o pot spune în noaptea de Crăciun.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Matei, tu ai scris asta?
— Da. Am găsit caietul când căutam o carte. L-am citit și mi-a plăcut ce ai notat. Mi-ai povestit de multe ori despre bunicul și despre cum mergeați împreună la biserică. Aș vrea să merg și eu măcar o dată.
L-am îmbrățișat și i-am mângâiat părul.
— Bunicul tău ar fi fost foarte bucuros să te audă spunând asta.
— Crezi că pot să învăț rugăciunea până diseară?
— Bineînțeles. O citim împreună și o să vezi că nu este greu.
Am rămas lângă el și am început să-i explic cuvintele din caiet. Ilinca a intrat și ea în cameră, curioasă să afle ce făceam.
— Și eu vreau să învăț, bunico!
— Atunci învățăm împreună.
Cei doi copii s-au așezat lângă mine și au început să citească. Mă bucuram să-i văd atât de interesați, dar știam că hotărârea de a merge la slujbă trebuia luată împreună cu părinții lor.
Cătălina a apărut în prag.
— Ce faceți aici?
— Învățăm o rugăciune, i-a răspuns Matei.
— Nu v-am spus să vă pregătiți de culcare?
— Mamă, vreau să merg cu bunica la biserică. Și Ilinca vrea să vină.
Cătălina s-a uitat la caietul vechi din mâinile mele.
— Matei, am discutat deja. Este frig și nu vreau să vă îmbolnăviți.
— Dar bunica ne-a pregătit haine groase. Putem să mergem cu mașina până aproape de biserică și să ne întoarcem dacă ne este frig.
— Nu este vorba doar despre frig. Este miezul nopții. Copiii trebuie să se odihnească.
Am închis caietul și l-am pus pe pat.
— Cătălina, nu vreau să mă cert cu tine. Nici nu vreau să-i oblig pe copii să vină. Dar ei mi-au cerut să-i iau cu mine și cred că merită să-i ascultăm.
— Dumneavoastră nu înțelegeți. Eu sunt mama lor și eu hotărăsc.
— Ai dreptate. Tu ești mama lor. Nu am de gând să trec peste hotărârea ta.
Matei s-a întristat.
— Dar eu chiar vreau să merg, mamă!
Cătălina s-a uitat la el, apoi la caiet.
— De ce este atât de important pentru tine?
— Pentru că bunica mi-a povestit cum mergea cu bunicul la slujbă. Și pentru că vreau să știu cum este. Nu vreau să stau acasă doar fiindcă tu crezi că este pentru bătrâni.
Cătălina nu a răspuns imediat.
Radu a intrat în cameră și s-a apropiat de copii.
— Ce se întâmplă?
— Vrem să mergem la slujbă cu bunica, a spus Ilinca. Dar mama nu ne lasă.
Radu a privit caietul de pe pat și apoi pe mama lui.
— Mamă, știi că și eu mergeam cu tata când eram mic. Nu în fiecare an, dar îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să merg cu el.
— Știu, fiule. Dar atunci erau alte vremuri.
— Poate. Dar putem să-i îmbrăcăm bine și să mergem cu mașina. Dacă obosesc sau le este frig, ne întoarcem.
Cătălina a oftat.
— Nu vreau să ajungem acasă dimineața și să nu se mai poată trezi copiii a doua zi.
— Nu trebuie să stăm până la sfârșit, i-a răspuns Radu. Putem pleca mai devreme.
Am privit-o pe Cătălina și am așteptat. Nu voiam ca ea să simtă că toți ceilalți se împotriveau hotărârii sale.
— Eu merg oricum la slujbă, i-am spus. Dacă ei nu pot veni, nu este nicio supărare. Dar mi-ar plăcea să nu le spuneți că tradiția aceasta este numai pentru femeile bătrâne.
Cătălina și-a coborât privirea.
— Nu am vrut să vă jignesc. M-am gândit doar că este prea frig pentru ei.
— Știu că îți faci griji. Și eu îmi fac. De aceea le-am pregătit haine groase și nu am de gând să-i țin afară dacă nu se simt bine.
După câteva clipe, Cătălina a spus:
— Bine. Dar mergem cu mașina și dacă vreunul dintre copii spune că îi este frig sau că este obosit, ne întoarcem imediat.
Matei a sărit în brațele ei.
— Mulțumesc, mamă!
Ilinca a început să râdă și a luat căciula pe care o pregătisem.
Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult. Nu pentru că obținusem ceva pentru mine, ci pentru că nepoții mei aveau să cunoască o tradiție pe care o iubisem toată viața.
Înainte de miezul nopții, ne-am îmbrăcat cu toții gros. Radu a verificat mașina, iar Cătălina le-a pus copiilor fularele și mănușile. Eu am luat caietul vechi și l-am așezat în geantă.
Când am ajuns la biserică, curtea era luminată, iar zăpada strălucea sub felinare. Se auzeau cântările dinăuntru și oamenii intrau încet, îmbrăcați în haine groase.
Matei m-a prins de mână.
— Bunico, aici veneai cu bunicul?
— Da, dragul meu. Stăteam de obicei în partea dreaptă, aproape de icoana mare.
Ilinca s-a apropiat și ea.
— Îmi place aici. Este foarte frumos.
Am intrat împreună și ne-am așezat într-un loc potrivit. Copiii au ascultat cântările, iar eu am urmărit cu emoție fiecare moment al slujbei.
La un moment dat, Matei s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Bunico, acum înțeleg de ce îți place atât de mult.
I-am strâns mâna și am zâmbit.
Am plecat înainte de sfârșitul slujbei, așa cum stabiliserăm. Afară era frig, dar copiii erau veseli și nu se plângeau de nimic.
În mașină, Cătălina a privit spre mine prin oglindă.
— Mamă Mărioara, cred că am fost prea categorică. Nu știam că pentru copii va însemna atât de mult.
— Nu trebuie să-ți placă toate obiceiurile mele, Cătălina. Dar mă bucur că le-ai dat ocazia să aleagă și să vadă singuri.
Matei a scos caietul din geanta mea și l-a ținut în brațe.
— Bunico, pot să-l păstrez până data viitoare? Vreau să mai citesc din el.
— Sigur că da. Dar să ai grijă de el. Este foarte vechi.
— O să am.
În zilele următoare, Matei mi-a cerut să-i povestesc mai multe despre bunicul Gheorghe și despre sărbătorile din copilăria mea. Ilinca a vrut să învețe câteva colinde, iar Cătălina nu a mai făcut glume despre obiceiurile noastre.
Nu s-a schimbat totul într-o singură noapte. Dar în Ajunul acela am înțeles că tradițiile nu se păstrează prin certuri și obligații, ci prin amintiri, răbdare și dorința de a le împărtăși celor tineri.
Eu nu voiam să-i duc pe nepoți la slujbă pentru a demonstra că am dreptate. Voiam doar să le ofer o amintire frumoasă și să le arăt o parte din lumea în care crescusem.
Și, când am văzut caietul vechi în mâinile lui Matei, am simțit că o parte din viața mea și din amintirea bunicului Gheorghe mergea mai departe.
Uneori, cel mai frumos dar pe care îl putem lăsa copiilor nu este un lucru cumpărat, ci o amintire pe care să o poarte cu ei toată viața.