Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut punga mică și am găsit înăuntru câteva nuci și mere frumoase, așezate cu grijă într-un ștergar curat. Deasupra lor era o felicitare scrisă cu mâna.
— Tanti Aneta, dar de ce mi-ați adus toate acestea?
— Sunt din grădina mea, Florentina. Merele le-am păstrat pentru sărbători, iar nucile le-am strâns în toamnă. Am vrut să vă dau și eu ceva, că prea mă ajutați de fiecare dată.
Am pus ștergarul pe tejghea și am privit-o.
— Nu trebuia să-mi aduceți nimic. Eu v-am păstrat cumpărăturile, atât.
— Știu. Dar nu-mi place să vin mereu cu mâna goală. Dumneavoastră aveți și treburile dumneavoastră.
Am observat că își freca palmele și că hainele îi erau ude la poale.
— Acum spuneți-mi ce s-a întâmplat. De ce ați întârziat atât?
Femeia și-a așezat bastonul lângă scaun și a oftat.
— Omul care promisese că mă aduce nu a mai venit. L-am așteptat până după prânz, dar nu a mai răspuns la telefon. La început am crezut că întârzie, apoi mi-am dat seama că nu mai ajunge. Am pornit pe jos, dar zăpada era mare și a trebuit să mă opresc de câteva ori.
— Și ați mers singură tot drumul?
— Da. Nu era foarte departe, dar la vârsta mea nu mai merg ca odinioară.
Am simțit cum mă cuprinde supărarea.
— Trebuia să mă sunați. Veneam eu după dumneavoastră sau găseam pe cineva să vă aducă.
— Nu am vrut să vă stric ziua. Știam că este Ajunul și că aveți și dumneavoastră familie.
Am privit-o câteva clipe. Venise prin zăpadă, sprijinindu-se într-un baston, doar pentru că nu voia să mă lase să aștept și pentru că își dorea să-și plătească singură cumpărăturile.
— Tanti Aneta, măcar trebuia să-mi spuneți că nu mai aveți cu cine veni.
— Am crezut că mă descurc. Și, până la urmă, am ajuns.
Am luat sacoșa pregătită și am așezat-o pe tejghea.
— Haideți să verificăm dacă am pus tot ce mi-ați cerut.
Am scos pe rând făina, uleiul, zahărul, laptele, pâinea, conservele și fructele.
— Este totul aici, i-am spus. Mai trebuie doar să plătiți.
Bătrâna a scos din buzunar un portofel mic și a început să numere bancnotele.
— Am banii pregătiți. Am vândut câteva găini săptămâna trecută și am păstrat o parte pentru cumpărăturile de Crăciun.
M-am uitat la ea surprinsă.
— Ați vândut găinile ca să aveți bani de sărbători?
— Da, draga mea. Nu mai ouau cum trebuie și oricum nu puteam să le țin pe toate. Am vrut să-mi cumpăr ce-mi trebuie. Nu vreau să primesc nimic gratis.
Am împins ușor portofelul spre ea.
— Nu v-am cerut niciodată să primiți ceva gratis. Sunteți clienta mea și ați venit să vă faceți cumpărăturile.
— Tocmai de aceea vreau să plătesc. Nu vreau să creadă nimeni că mă țineți din mila dumneavoastră.
Am înțeles atunci cât de important era pentru ea să-și păstreze independența.
— Bine, tanti Aneta. Plătiți cât aveți de plătit. Dar să nu mai porniți niciodată singură prin zăpadă fără să-mi spuneți.
Mi-a întins banii, iar eu i-am numărat și i-am dat restul.
— Acum haideți să vă duc acasă.
— Nu vreau să vă mai țin. Nu ați plecat încă la familie?
— Familia mea poate să mă aștepte puțin. Dumneavoastră nu trebuie să vă întoarceți singură pe drumul acesta.
Am încuiat magazinul, am luat sacoșa și am ajutat-o să se așeze în mașina mea. Am pus cumpărăturile pe bancheta din spate și am așezat bastonul lângă ea.
Pe drum, Aneta mi-a povestit că pregătise puțină mâncare pentru Ajun și că voia să aibă pâine proaspătă și fructe pe masă.
— Nu fac mare lucru, mi-a spus. O să-mi încălzesc ceva, o să aprind lumina în brad și o să mă uit la televizor.
— Și nu vine nimeni la dumneavoastră?
— Nu. Nepoata mea m-a sunat dimineață, dar nu poate veni. Are copii mici și locuiește departe. Nu vreau să-i încurc sărbătorile.
Am condus încet, pentru că drumul era acoperit de zăpadă. Când am ajuns la casa ei, am ajutat-o să intre și i-am dus cumpărăturile până în bucătărie.
Casa era curată, dar rece. Pe o măsuță se afla un brăduț mic, împodobit cu câteva globuri vechi și o instalație care lumina intermitent.
— Ați pregătit frumos, i-am spus.
— Cât am putut și eu. Nu mai am puterea de altădată.
Am așezat sacoșa pe masă și am verificat dacă avea lemne lângă sobă.
— Aveți destule pentru noapte?
— Am. Nu vă faceți griji.
Înainte să plec, am scos din sacoșa mea câteva felii de cozonac pe care le pregătisem pentru acasă.
— Luați-le și pe acestea. Să aveți ceva dulce pe masă.
Aneta a zâmbit.
— Acum îmi dați dumneavoastră ceva fără să vă cer.
— Așa se întâmplă între oameni care se cunosc de multă vreme.
Mi-a mulțumit și m-a condus până la ușă.
Când am ajuns acasă, Mirela mă aștepta cu o expresie nemulțumită. Masa era pregătită, iar familia se așezase deja.
— Mamă, unde ai fost atât? Te-am așteptat și eu cât am putut!
Mi-am scos paltonul și am pus sacoșa goală lângă ușă.
— Am dus-o pe tanti Aneta acasă. Venise pe jos prin zăpadă și nu avea cum să se întoarcă singură.
— Dar nu putea să o ducă altcineva?
Am privit-o calm.
— Poate că putea. Dar în seara aceasta eu eram acolo și am putut să o ajut.
Mirela nu a mai răspuns. Apoi a observat ștergarul cu nucile și merele pe care îl adusesem de la magazin.
— Ce sunt acestea?
— Un dar de la tanti Aneta. Mi le-a adus ca să-mi mulțumească pentru că i-am păstrat cumpărăturile.
Am povestit pe scurt cum venise singură prin zăpadă și cum își vânduse câteva găini ca să-și poată cumpăra cele necesare.
Mirela a rămas tăcută.
— Și a mers atât pe jos doar ca să-și ia cumpărăturile?
— Da. Nu voia să rămână fără ele și nici să nu le plătească.
Fiica mea s-a uitat spre masa pregătită.
— Poate că am fost prea grăbită. Nu m-am gândit că femeia aceea chiar nu avea altă soluție.
— Nu trebuie să te gândești la toate problemele oamenilor. Dar, când poți ajuta pe cineva fără să pierzi nimic important, nu cred că este greșit să o faci.
Mirela a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că te-am grăbit. Hai să mâncăm, că s-a răcit totul.
Am zâmbit și m-am așezat la masă.
În zilele următoare, Mirela m-a întrebat dacă tanti Aneta avea nevoie de ceva. I-am spus că se descurca, dar că ar fi bine să o mai sunăm din când în când, mai ales când vremea era rea.
În săptămâna următoare, fiica mea a venit cu mine la magazin. A pregătit o sacoșă cu câteva produse și m-a rugat să o însoțesc până la casa bătrânei.
— Nu vreau să creadă că am uitat ce s-a întâmplat în Ajun, mi-a spus.
Aneta ne-a primit bucuroasă. Nu a vrut să primească nimic fără să plătească, dar Mirela a găsit o cale să-i spună că erau câteva daruri pentru sărbătorile care tocmai trecuseră.
De atunci, când tanti Aneta mă suna pentru cumpărături, o întrebam și dacă are cu cine să vină. Dacă nu avea, găseam o soluție împreună.
Nu am închis magazinul mai devreme în fiecare Ajun și nici nu am renunțat la masa familiei. Am învățat doar că uneori zece minute în plus pentru un om pot însemna foarte mult.
În seara aceea, când am pus nucile și merele primite de la Aneta pe masa noastră, m-am gândit că darul ei valora mult mai mult decât părea. Nu pentru că erau fructe alese, ci pentru că le adusese cu recunoștință și cu dorința de a nu rămâne datoare nimănui.
Am înțeles că omenia nu înseamnă să renunți la propria familie sau la sărbătorile tale. Înseamnă să nu uiți că, uneori, cineva are nevoie de puțin timp, de o sacoșă pregătită și de un om care să nu plece înainte să afle dacă este bine.
Iar pentru mine, în Ajunul acela, cea mai importantă cumpărătură nu fusese cea din sacoșa bătrânei, ci liniștea cu care am știut că nu o lăsasem singură în mijlocul iernii.