Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am răspuns imediat. Daniela avea vocea schimbată și părea că se străduiește să nu plângă.
— Mamă, de ce ai pus fotografia aceea pe masă? De ce ai trimis-o?
— Pentru că mi-era dor de voi, fata mea. Am găsit-o în cutia cu fotografii și m-am gândit la Crăciunurile în care eram cu toții împreună.
— Am văzut farfuriile, mamă. Ai pregătit masa pentru noi?
— Am pregătit-o ca în fiecare an. Nu știam sigur dacă veniți, dar am sperat.
Daniela a tăcut câteva clipe.
— Mamă, noi chiar nu putem veni anul acesta. Soțul meu lucrează până după sărbători, iar eu nu am reușit să obțin concediu. Dar nu vreau să crezi că nu ne pasă.
— Nu cred că nu vă pasă. Știu că aveți viețile voastre. Dar uneori mă întreb dacă vă mai amintiți cum era când ne adunam cu toții în jurul mesei.
— Ne amintim, mamă. Și copiilor le este dor.
Am privit spre cele două farfurii pe care le pusesem în dulap.
— Atunci spune-le că bunica îi așteaptă și că le-am păstrat câte o felie de cozonac, chiar dacă va trebui să o mănânce când vor veni.
Daniela a început să plângă.
— Mamă, nu mai spune că ne aștepți. Mă doare când mă gândesc că tu stai acolo și pregătești totul, iar noi îți trimitem doar bani.
— Nu vreau să vă simțiți vinovați. Vreau doar să găsim o cale să ne vedem.
După ce am închis, am rămas mult timp lângă brad. Mă gândeam la copiii mei și la felul în care trecuseră anii. Nu îi puteam obliga să se întoarcă, dar nici nu puteam să mă prefac că transferurile bancare țineau locul îmbrățișărilor.
A doua zi, am primit un mesaj de la Sorin. Îmi trimisese o fotografie cu copiii lui, lângă brad, ținând în mâini câte un desen făcut pentru mine.
„Bunico, la anul venim! Vrem să mâncăm cozonac făcut de tine!” scriseseră ei.
Am zâmbit și am pus fotografia lângă cele vechi.
Au trecut câteva zile. Nu am mai sunat să întreb dacă vin și nici nu am mai insistat. Mi-am văzut de gospodărie, am hrănit păsările și am început să strâng lucrurile de sărbătoare.
Într-o după-amiază, Daniela m-a sunat din nou.
— Mamă, am vorbit cu Sorin. Am vrea să facem ceva diferit anul acesta.
— Ce anume?
— Nu putem veni toți deodată de Crăciun, dar ne-am gândit să ne organizăm mai bine. Eu pot să vin în februarie, iar Sorin ar putea veni în primăvară. Nu vreau să mai treacă un an întreg fără să te vedem.
Am rămas tăcută câteva clipe.
— Aș fi foarte bucuroasă, fata mea.
— Și mai este ceva. Vrem să ne spui ce îți dorești cu adevărat, nu să ne răspunzi mereu că nu ai nevoie de nimic.
Am zâmbit.
— Atunci vă spun: vreau să stați cu mine, să bem o cafea, să mâncăm împreună și să-mi povestiți ce mai faceți. Nu vreau cadouri scumpe și nici bani în plus.
— Așa vom face, mamă.
În februarie, Daniela a venit acasă împreună cu soțul ei. Nu a stat mult, dar am avut timp să pregătim masa, să răsfoim fotografiile și să povestim despre anii în care copiii erau mici.
În primăvară a venit și Sorin. Mi-a reparat poarta, a verificat soba și a stat cu mine în grădină. Nu făcuse nimic extraordinar, dar pentru mine acele ore au însemnat mai mult decât toate sumele primite în anii anteriori.
În vara aceea am hotărât să nu mai pregătesc masa pentru cinci persoane înainte să știu sigur cine vine. Nu pentru că renunțasem să-mi aștept copiii, ci pentru că învățasem să nu-mi mai măsor bucuria doar după promisiunile lor.
Am păstrat banii pe care mi-i trimiseseră. Mi-am cumpărat o haină groasă, am reparat câteva lucruri prin casă și am pus deoparte o parte pentru zilele în care voi avea nevoie.
În decembrie, Sorin m-a sunat și m-a întrebat dacă pot să-l primesc câteva zile înainte de Crăciun.
— Venim eu și copiii. Daniela nu poate ajunge atunci, dar va veni după Anul Nou.
Am simțit cum mi se luminează sufletul.
— Vă aștept, dragul meu. Dar să nu vă grăbiți. Vreau să avem timp să stăm de vorbă.
Când au sosit, nepoții au intrat în casă alergând și m-au îmbrățișat. Am scos cozonacul, am pus ceaiul și am pregătit masa împreună cu ei.
În seara aceea, Sorin s-a așezat lângă mine și mi-a spus:
— Mamă, cred că am greșit când am crezut că banii sunt suficienți. Am vrut să te ajut, dar nu m-am gândit că tu aveai nevoie de noi, nu de lucruri.
— Știu, fiule. Nu v-am cerut niciodată să renunțați la viața voastră. V-am cerut doar să nu înlocuiți toate vizitele cu urări de sărbători prin telefon.
M-a îmbrățișat și a rămas lângă mine.
Nu s-au întors definitiv în țară și nici nu au renunțat la serviciile lor. Viața lor a continuat acolo unde și-o construiseră. Dar au început să-și planifice vizitele și să nu mai lase întâlnirile de familie doar la voia întâmplării.
În Ajunul următor am pregătit din nou masa. De data aceasta nu am pus farfurii în plus doar din speranță. Am știut cine vine și am pregătit totul împreună cu ei.
Am înțeles că un părinte nu trebuie să ceară copiilor să renunțe la tot pentru a se întoarce acasă. Dar nici copiii nu trebuie să creadă că un transfer bancar poate înlocui la nesfârșit prezența lor.
Banii pot cumpăra mâncare, haine și multe lucruri folositoare. Dar nu pot sta lângă tine la masă, nu pot râde la o amintire veche și nu te pot îmbrățișa când ți se face dor.
Iar eu, după atâția ani, am înțeles că cel mai frumos dar pe care îl pot primi de Crăciun nu este o sumă într-un cont, ci timpul pe care copiii mei aleg să mi-l ofere.