În acea zi de vară, Valea Cireșilor părea desprinsă din poveștile spuse la gura sobei. Cerul senin, plin de nori subțiri ca niște vată de zahăr, veghea asupra satului adunat în piața mare, acolo unde toată lumea venise să sărbătorească nunta Elenei cu Nicolae. Tineri, frumoși și iubiți de toți, povestea lor devenise un simbol al speranței după ani grei, în care seceta, bolile și certurile bătrânilor puseseră stăpânire pe inimile oamenilor.
Tarafurile cântau, paharele ciocneau, iar clinchetul vesel de veselie umplea văzduhul. Mirosea a vin proaspăt, a friptură la jar și a bujori de grădină. Nimeni n-ar fi putut bănui că, pe marginea drumului, o femeie străină, cu chipul ascuns sub un șal cenușiu, pășea încet spre mijlocul mulțimii. Pașii ei erau lenți, parcă plutea, și nimeni n-o vedea — prea prinși în horă, râsete și clinchet de vorbe.
Singurul care a simțit ceva a fost Brăduț. Câinele satului. Blănos, cu ochi mari, de o inteligență nefirească, iubitul copiilor și camarad de drum al bătrânilor. Zăcea la umbră, lângă fântână, cu capul pe labele din față. Dar la mișcările femeii, urechile i s-au încordat, blana de pe ceafă i s-a zbârlit, iar coada i s-a ridicat ușor. Privirea i s-a făcut de gheară.
Femeia mergea ciudat. Gesturile îi erau rigide, ca și cum ascundea ceva greu sub rochie. Privea în jos, ferindu-se de ochii oamenilor. Când cineva se întorcea întâmplător spre ea, capul i se apleca brusc. Iar Brăduț… știa. Simțea cu acel al șaselea simț al animalelor că în ziua aceea nu era doar o nuntă, ci și pericol.
Deodată, câinele a sărit în picioare. Un lătrat scurt și ascuțit a spart muzica veselă ca o lovitură de bici. Lumea s-a oprit, uluindu-se. Tarafurile s-au oprit din cântat, și privirile s-au întors spre patrupedul agitat care alerga direct spre străină.
— Ce-o fi cu el? — a murmurat nea Ilie, ridicându-se de pe bancă.
Femeia a făcut un pas înapoi, dar Brăduț a fost mai rapid. I-a prins tivul rochiei cu colții și a tras. În acel moment, Nicolae, împreună cu alți bărbați, s-au repezit spre câine, crezând că a înnebunit de la atâta zarvă.
Dar atunci s-a întâmplat. Din poalele trase ale rochiei a căzut pe pietre o cutie metalică, cu cabluri încurcate și un mic ecran digital roșu. A făcut un zgomot sec, care s-a auzit în toată tăcerea ce se lăsase.
Un murmur înfricoșat s-a ridicat. Femeia a strigat:
— Nu vă apropiați!
Dar era prea târziu. Nicolae o apucase deja de braț. Elena, palidă ca varul, a făcut un pas înapoi, cu mâinile strângându-și rochia pe piept. Ceasul digital pâlpâia amenințător. 02:41… 02:40…
— E o bombă! — a urlat cineva din mulțime.
Copiii au fost smulși din horă, femeile și bătrânii trași la adăpost după carul cu coviltir. Brăduț nu se clintea. Stătea între femeie și cutie, cu ochii scânteind, mârâind încet.
Femeia tremura din tot trupul. Chipul i s-a dezvăluit. Era o tânără cu părul deschis, ochii încercănați și obrajii supți.
— N-am vrut… N-am vrut să fac asta… — șopti ea printre lacrimi. — Cinci ani… de cinci ani trăiesc cu asta în suflet. Fratele meu, Andrei, a fost omorât aici, pe câmp, și nimeni… nimeni n-a plătit. Ați tăcut toți! Ați ascuns adevărul!
Nicolae a privit-o cu groază.
— Dar nu… nu eu… a fost… — vocea i s-a frânt.
Elena, cu ochii în lacrimi, a rostit încet:
— A fost o confuzie… nu Nicolae. Vinovatul a fugit… nimeni n-a mai știut de el.
Femeia a izbucnit în plâns. Mâinile îi tremurau pe cutia cu fire. În clipa aceea, Brăduț a sărit. A izbit-o în piept, doborând-o pe pietre, iar cutia s-a rostogolit spre marginea pieței. Ceasul digital arăta 00:15…
Din mulțime a ieșit nea Mitică, bătrânul genist din armată, care nu-și mai spusese meseria de zeci de ani. Cu o agilitate de necrezut pentru anii lui, s-a aplecat, a smuls firele și, într-un gest precis, a tăiat cablul negru.
Secundele s-au oprit. Tăcere. Apoi… ceasul s-a stins.
Lumea a rămas împietrită. Apoi, încet-încet, au început să aplaude. Să plângă. Să se apropie de Brăduț, care stătea acum cu limba scoasă, dând din coadă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nicolae a cuprins-o pe Elena în brațe, iar femeia necunoscută a fost dusă departe, cu capul plecat, plângând în hohote.
Din ziua aceea, în Valea Cireșilor nu s-a mai vorbit doar despre nunți, sărbători și recolte. Ci despre curaj, despre adevăr și despre un câine bătrân, cu ochi de om, pe care nimeni nu-l va uita vreodată.
Pe fântână s-a pus o placă de lemn pe care scria:
„Aici, Brăduț a salvat vieți. Câinele care a fost om.”