Tamara Răducan, unul dintre cei mai apreciați chirurgi cardiologi din București, era obișnuită să țină în palme inimi omenești, readucându-le la viață cu precizia unui bijutier. Însă în acea zi de aprilie, stând în fața mormântului soțului ei, Mihai, simțea doar povara propriei inimi — sfărâmată cu patru ani în urmă, în acea noapte de noiembrie în care Mihai nu s-a mai întors acasă.
Fusese un accident pe șoseaua dintre Constanța și București. Încă mai păstra pe noptieră ultimul mesaj de la el: „Te iubesc. Ajung în două ore.” Două ore care n-au mai venit niciodată.
De atunci, ritualul anual de îngrijire a mormântului nu era doar o obligație, ci o legătură vie cu omul pe care îl iubise mai presus de orice. De obicei, își făcea timp, își aducea aminte, vorbea cu el în gând, curăța piatra rece și aprindea o lumânare. Dar astăzi, timpul o presa. Avea în câteva ore o operație complicată pe cord deschis la un copil de șapte ani — o intervenție de care depindea o viață fragilă.
Disperată, s-a uitat în jur. Nu avea cui să lase grijile acelui loc, până când privirea i-a căzut pe un bărbat ce stătea pe o bancă, în apropiere. Hainele îi erau ponosite, părul cărunt și nepieptănat, iar barba îi acoperea obrazul brăzdat de ani grei. Lipsea degetul mic de la mâna stângă, iar în privirea pătrunzătoare era ceva între durere și înțelepciune. Îngrijitorul cimitirului, care îl cunoștea de ani buni, i-a spus pe șoptite:
— E Ilie Cristea. Un vagabond cu mâini de aur. Cândva militar, azi… un suflet rătăcit.
Tamara s-a apropiat de el, cu o strângere de inimă. Nu inspira încredere la prima vedere, dar în calmul vocii lui, când i-a spus:
— Aveți încredere. N-o să vă dezamăgesc…
…era ceva ce nu putea explica. Poate felul în care își trecu palma aspră peste piatra rece a mormântului, de parcă ar fi mângâiat-o.
I-a întins bani, insistând asupra unei plăți generoase, dar el a luat doar o mică parte, ridicând din umeri.
— Ajunge pentru o pâine și niște vopsea. Restul… nu-i de folos.
— Revin peste trei zile, — i-a spus ea, cu sufletul împărțit între speranță și teamă, apoi a plecat grăbită spre congresul medical din Constanța.
Un presentiment apăsător o însoțea. Ceva o făcea să simtă că întâlnirea aceea avea să-i schimbe viața.
Când s-a întors în București, Tamara s-a dus direct la cimitir. Ținea strâns în mână un buchet de albăstrele și margarete, florile preferate ale lui Mihai. Inima îi bătea nebunește. Pe măsură ce se apropia, simțea cum un nod i se urcă în gât.
Privirea i s-a oprit pe aleea veche. Nimeni în zare. Câteva frunze moarte dansau în vânt. I s-a strâns stomacul. A crezut pentru o clipă că nimic nu fusese făcut.
Dar când a ajuns la mormânt, s-a oprit, împietrită.
În locul ierbii ofilite, al gardului scorojit și al florilor rare, în fața ei se afla… ceva de neînchipuit.
O bancă de lemn, lucrată manual, pe care erau gravate versuri dintr-o poezie pe care doar ea și Mihai o știau din tinerețe. În fața mormântului era o alee pietruită, mărginită de flori de câmp, iar pe piatra de marmură lustruită fusese adăugat un mic înger din piatră, cu mâna întinsă spre cer. Pe soclu, sub numele lui Mihai, apăruseră cuvinte care nu fuseseră niciodată acolo:
„Cel ce iubește dincolo de moarte, nu pleacă niciodată cu totul.”
Tamara s-a prăbușit pe bancă, cu mâinile tremurânde. Îi curgeau lacrimile fără să le mai poată opri. Nu înțelegea cum un om care trăia într-o baracă, care refuzase banii, putuse crea atâta frumusețe, cu atâta suflet.
A alergat prin cimitir, strigându-l pe Ilie Cristea. Nici urmă. Îngrijitorul i-a spus, cu o voce joasă:
— A plecat azi-noapte. N-a zis nimic. Doar a lăsat ceva pentru dumneavoastră.
În baraca lui Ilie, pe o masă, se afla o cutie veche de lemn. Înăuntru, o fotografie în sepia, îngălbenită de ani: Mihai, în uniformă militară, cu brațul după umeri unui camarad — Ilie. Pe spatele pozei, scris de mână:
„A promis că, dacă mie mi se întâmplă ceva, va avea grijă de ceea ce iubesc cel mai mult.”
Ochii Tamarei s-au umplut de lacrimi. Nu știa că Mihai nu plecase cu totul. Timp de patru ani, durerea fusese atât de grea, încât nu mai simțise nimic altceva.
Iar acum, datorită unui suflet pierdut, dar loial, acea promisiune prindea viață.
Pentru prima dată după moartea lui Mihai, Tamara a zâmbit. Un zâmbet trist, dar recunoscător. Se așeză pe banca de lemn și, privind cerul, gândi:
Poate că nu-i mai pot ține mâna, dar simt că e aici. Și asta… înseamnă totul.
Pentru că unele promisiuni… nu mor niciodată.