Elena a pus ceainicul pe foc și s-a uitat absent pe fereastră. Primăvara de afară părea prea veselă pentru ce avea în suflet. Cineva claxona în fața blocului — cel mai probabil doamna Zamfir de la etajul trei, care avea o relație specială cu pedala de frână și claxonul. Aerul mirosea a ceapă prăjită, iar din curtea din spate se auzeau țipetele copiilor. În bucătărie plutea aroma de ceai de mentă și o neliniște greu de definit.
Andrei stătea la masă, jucându-se absent cu un stilou. Era din sticlă, cu sigla unei bănci obscure, pe care îl purta cu el de vreo zece ani. Se pare că loialitatea mai supraviețuia pe undeva — doar nu în relații.
— Vrei un ceai? întrebă Elena, încercând să-și păstreze vocea calmă, așa cum fac prezentatorii meteo când anunță „posibile ploi locale”, dar tu știi deja că umbrela nu te va salva.
— Nu. Hai să vorbim direct, răspunse Andrei, fără să ridice privirea.
Elena se așeză pe taburet, își turnă ceai și își cuprinse cana cu palmele, de parcă ar fi putut s-o apere de ce urma.
— Elena, ascultă. Te iubesc, știi asta. Dar nu pot să trec a doua oară prin aceeași mașină de tocat carne. După divorțul de Cătălina, am plătit ratele cinci ani pe un apartament unde nici măcar perdelele nu mi le-am ales. Așa că… propun un contract prenupțial.
A scos din geantă un dosar albastru, de plastic, cu un nume ironic: „Încredere”. Înăuntru — foi scrise, evident, nu de mâna ei.
— Vorbești serios? se auzi vocea Elenei, mai răgușită decât se aștepta. Adică îmi ceri să semnez o hârtie care spune că-s pe aici doar în trecere, și că dacă se rupe ceva, plec în papuci și cu lenjeria de pe mine?
— E doar o formalitate. Fiecare cu contractul lui. Eu rămân cu apartamentul, tu cu independența ta. E corect.
— Corect?! Aproape că a scăpat cana din mână. Andrei, tu ai apartament cu trei camere în centru, iar eu am o garsonieră în Militari și o mamă care nici măcar nu știe că m-am mutat la tine. Și tu-mi spui că e „corect”?
— Nu dramatiza. E doar o protecție legală. Nu mai vreau să pățesc ce-am pățit.
Elena a râs. Nu vesel, ci nervos — cum râd oamenii care-și dau seama că au căzut într-o capcană și singurele ieșiri sunt ori rușinea, ori scandalul.
— Te-ai gândit vreodată că dacă nu ai încredere în mine, poate nici n-ar trebui să începem asta?
— Am încredere. Doar că nu-s prost.
— Minunat. Deci în logica ta, eu sunt un potențial parazit. Stau, aștept să obosești, și-ți fur canapeaua și televizorul.
El tăcea. Ca un bărbat care spusese deja tot ce avea pe suflet și acum aștepta ca femeia să „se calmeze”. Elena s-a ridicat.
— Să-ți spun ceva. Hârtia asta nu e despre apartament. E despre cum mă vezi tu pe mine. Ca pe-o chiriașă pe termen scurt. Ca pe cineva pe cale să plece.
— Exagerezi.
— Du-te naibii cu legalismele tale, Andrei. Nu e exagerare. E fix asta. Nu mă iubești. Ți-e frică de mine.
El s-a scărpinat la bărbie. Calm, rece, ca un contabil în fața unui bilanț.
— Eu vreau doar să dorm liniștit. Fără avocați și împărțiri.
— Și eu vreau să dorm lângă un bărbat, nu lângă un funcționar de bancă.
A ieșit din bucătărie trântind ușa frigiderului, fiindcă toate celelalte uși aveau amortizoare, să nu „strice mobila”.
Mai târziu, a stat în sufragerie, cu telefonul în mână. Oana o sunase de trei ori, dar Elena nu-i răspunsese. Știa deja ce-o să-i spună: „Ți-am zis eu”. N-avea nevoie de replica asta. Ar fi fost ca sare pe rană.
Când, în cele din urmă, a sunat înapoi, vocea Oanei a fost blândă, cu acea nuanță subtilă de „Ți-am zis, dar nu-ți spun direct”.
— Chiar l-ai semnat? întrebă Oana în șoaptă.
— Încă nu. Dar el se așteaptă. Spune că-i doar o formalitate.
— Are creier de robot. Apasă pe buton, face calcule. Și iubirea, Elena? Unde e iubirea?
— Exact. El are contract, eu am un nod în gât.
— Ai vorbit cu un avocat?
— Nu încă. De ce?
— Ca să știi exact în ce fel vor să te ardă. Și câte perechi de șosete mai ai după aia.
Elena a râs. Primul râs adevărat din toată seara. Pentru că Oana știa cum să lovească cu vorbele, dar și să te țină aproape ca o soră.
— Oana, mi-e frică. Mi-e teamă că dacă refuz, pleacă. Dar dacă accept, o să plec eu, încet-încet.
— Aici ai răspunsul. Ori trăiești cu el, ori supraviețuiești lângă el. Opțiunea „cât timp e convenabil” merge la cuptoarele cu microunde, nu în relații.
— Dar dacă zice că fără contract nu se poate?
— Atunci îi spui: „Perfect, drum bun, dar lasă-ți papucii la ușă.” Și du-te la doamna Preda. E avocat de divorțuri. E un Hulk cu tocuri. Îți face hârtia aia fărâme.
Noaptea aia Elena n-a dormit. Stătea întinsă, uitându-se la tavan. Andrei dormea de mult, cu spatele la ea. Respira ușor, dar Elena simțea că fiecare respirație a lui o strivește puțin câte puțin.
A luat acordul. A răsfoit foile. Fiecare frază era ca o palmă peste obraz.
„Proprietatea dobândită în timpul căsătoriei rămâne proprietatea celui pe numele căruia e înregistrată.”
„Părțile renunță la pretenții reciproce în caz de divorț.”
„Cheltuielile comune vor fi împărțite proporțional cu veniturile.”
Cu alte cuvinte — el pune mai mulți bani, el decide. Ea — stai și zâmbește.
Ceainicul a făcut clic în bucătărie. Nu-și amintea să-l fi pus pe foc. Deci fusese Andrei.
— Nu poți să dormi? întrebă el din ușă.
— Nu. Mă gândeam cum se transformă o femeie în contabilul propriei inimi.
— N-am vrut să te rănesc.
— Ai vrut să te aperi. Și ai făcut-o. De mine. Logică ciudată, dar logică.
El s-a așezat lângă ea. Cald, cunoscut. Dar în secunda aia — un străin.
— O să-l semnezi?
Elena a tras aer în piept.
— Mâine merg la avocat. Dacă e doar o formalitate, cum zici, n-ai de ce să-ți faci griji.
El a încuviințat. Dar fața lui spunea altceva. Nu îi era frică de avocați. Ci de adevăr.
A doua zi, în clădirea de birouri, Elena s-a rătăcit de etaj. Liftul s-a blocat între doi și trei. A înjurat în gând tot: pe Andrei, pe ea însăși și chiar pe avocata Preda, pe care nici măcar n-o întâlnise, dar o bănuia deja de sânge rece.
Doamna Preda s-a dovedit cu totul altfel. În jur de patruzeci de ani, fără coc, cu aerul acela de femeie care poate negocia un divorț, un credit și trei subalterni deodată.
— Elena? Intră. Te-ai rătăcit pe scară? Nicio problemă. Ceai, cafea, sprijin într-o perioadă de rahat?
— Sprijin. Și analiza unui acord de-a dreptul sinistru, a încercat Elena să glumească, dar vocea i-a tremurat.
— Atunci, începem cu un ceai.
După ce i-a turnat o cană de ceai de mușețel, doamna Preda a luat dosarul din mâna Elenei și l-a răsfoit cu o privire atentă, în timp ce-și încrunta sprâncenele.
— Clasica rețetă de „te iubesc, dar semnează aici că dacă te plictisești, pleci cu două valize și o umbrelă spartă”. Îl știu pe de rost. Am văzut sute ca el, Elena.
— Credeți că exagerez?
— Nu. Exagerezi doar dacă accepți. Uite aici, articolul trei — dacă îți iei vreodată un credit sau contribui la vreo reparație în apartament, banii tăi sunt donație. Adică pierduți. Iar la despărțire, zero, nada, pa și la gară.
Elena a simțit cum i se strânge stomacul. A încercat să-și maseze tâmplele, dar parcă până și propriul corp o trăda.
— E vina mea, cred. M-am aruncat cu capul înainte.
— Nu, Elena. Nu e vina ta că ai iubit un bărbat care confundă dragostea cu contabilitatea. Și dacă accepți așa ceva, pe viitor o să ajungi să-ți ceri scuze că respiri prea tare în sufrageria lui.
— Și dacă plec, de la zero iar?
— Mai bine de la zero, decât pe minus cu sufletul.
Preda a închis dosarul cu un gest hotărât.
— Uite care e treaba. Nu semnezi nimic. Îi spui frumos că l-ai consultat pe avocat și că, din dragoste pentru tine însăți, nu accepți. Dacă te vrea, te vrea fără hârtii. Dacă nu, îți iei bagajele și pleci cu fruntea sus.
— Dar dacă mă lasă?
— Atunci mai bine azi, decât peste doi ani, cu un copil de mână și tot nimic pe numele tău. Elena, ai două variante: ori stai lângă cineva care te respectă, ori fugi de cineva care doar te tolerează.
Elena a oftat adânc. În sfârșit, cineva îi spusese pe șleau ce trebuia să audă.
— Mulțumesc, doamnă Preda.
— Fără „doamnă”. Spune-mi Andra. Și dacă ai nevoie de mine, zi sau noapte, îți las numărul meu personal. Mi-ar plăcea ca data viitoare să bem un ceai din motive mai vesele.
Elena a zâmbit. Nu larg, dar sincer. Parcă, pentru prima dată în săptămâna aia, aerul din jur nu mai era atât de greu.
**
Când s-a întors acasă, Andrei era în sufragerie, cu laptopul în brațe. Purta aceiași pantaloni de trening gri, cu un șnur atârnat pe lângă gleznă. Nu s-a ridicat.
— Ai fost la avocat? a întrebat fără să ridice ochii din ecran.
— Da.
— Și?
Elena s-a așezat pe marginea canapelei. De data asta nu și-a mai căutat cuvintele.
— Andrei, nu semnez. Nu sunt mobila ta. Și dacă relația asta trebuie să stea în picioare doar cu contracte, înseamnă că nu e relație.
Abia atunci a lăsat laptopul jos.
— Te gândești bine? S-ar putea să regretăm amândoi.
— E posibil. Dar mai bine regret eu pentru o alegere curajoasă, decât să mă trezesc peste cinci ani întrebându-mă de ce m-am transformat în chiriașa vieții tale.
Pentru prima dată de când se cunoșteau, Andrei părea cu adevărat derutat. Nici nu știa dacă să se enerveze, să o roage sau să accepte.
— Atunci… ce facem?
Elena s-a ridicat, și-a luat geanta de pe scaun și s-a uitat în ochii lui.
— Tu faci ce vrei. Eu am ales să nu mă pierd pe mine. Iar dacă asta înseamnă să plec, o s-o fac. Cu inima strânsă, da — dar cu sufletul întreg.
Andrei a dat din cap încet, semn că înțelegea, dar nu știa ce să spună.
Elena n-a mai așteptat altceva. Și-a luat paltonul, a închis ușa în urma ei și, pentru prima dată după mult timp, a simțit aerul rece de afară ca pe o binecuvântare, nu ca pe o amenințare.
A mers pe jos câteva străzi, cu telefonul în buzunar, fără să-l mai verifice. N-a sunat. Nu a dat niciun mesaj.
Iar ea… a simțit că de fapt, nu mai conta.
Peste trei luni, Elena stătea la o cafenea cochetă din centrul orașului, cu soarele mângâindu-i obrazul și o cană de cappuccino în față. La masă cu ea, Andra zâmbea larg.
— Și? Regreți?
Elena a privit pe geam, la forfota străzii, apoi și-a întors privirea spre ea.
— Nu. Pentru prima dată în viața mea, mă simt liberă. Și, culmea, nu mai am nevoie de nimeni să-mi spună că valorez ceva. M-am convins singură.
Andra a ridicat cana într-un toast discret.
— Pentru femeile care aleg să nu se piardă pe ele însele.
Elena a zâmbit. Și a simțit, în sfârșit, că începutul vieții ei abia atunci se scria.