Un bătrân s-a apropiat ezitant de intrarea grandioasă a unui restaurant elegant. Costumul său era călcat cu grijă, dar vizibil uzat — se pare că îl purtase cu mulți ani în urmă și abia acum și-l îmbrăcase din nou după mult timp. Părul său grizonat stătea în șuvițe rare, ca și cum ar fi fost nesigur dacă să rămână în ordinea anterioară. Oprindu-se la ușă, s-a privit în reflexia sticlei fumurii, și-a ajustat gulerul, a respirat adânc și a intrat.
Imediat ce a pășit înăuntru, s-a ciocnit de un agent de securitate. Agentul s-a uitat la el cu o expresie ca și cum i-ar fi apărut în față o fantomă din trecut.
«Cine sunteți?» a mormăit el. «Credeți că ăsta e vreun fel de serviciu social sau eveniment caritabil?»
«Sunt aici pentru o nuntă…» a răspuns bătrânul încet. «Fiica mea se căsătorește astăzi…» Colțurile buzelor i s-au ridicat într-un zâmbet amar.
Agentul de securitate s-a încruntat, a spus ceva la radio, aruncând priviri suspicioase spre oaspete. Bătrânul, simțind cum îi crește anxietatea, a încercat să arunce o privire spre sală prin pereții de sticlă, dar nu a văzut nimic — nunta avea loc clar undeva în aripa îndepărtată a restaurantului.
Un minut mai târziu, au venit la el doi bărbați în costume. Fără un cuvânt, l-au luat de brațe și l-au condus într-o cameră de serviciu.
«Ce cauți aici?!» o femeie l-a împins ca pe un obiect inutil. «Pleacă! Nu ești locul tău aici!»
«Scuzați… Voiam doar să-mi văd fiica…»
S-a dovedit că oamenii din fața lui erau părinții mirelui. Le era greu să-și imagineze că acest bărbat ar putea fi ruda miresei.
«Suntem toți bine cunoscuți aici,» a spus femeia rece, ajustându-și jacheta de designer. «Și dumneavoastră cine sunteți?»
«Întrebare interesantă,» a remarcat bărbatul.
«Dar complet inutilă,» a adăugat ea. «Uită-te în jur: acești oameni sunt aici să sărbătorească, nu să fie martorii nenorocirii altcuiva. Pleacă înainte să strici starea de spirit a tuturor.»
Femeia adora clar să controleze situația, și cu cât vorbea mai mult, cu atât se înfuria mai tare.
«Vasile Dumitrescu,» s-a prezentat bătrânul, întinzându-i mâna.
Ea nici măcar nu s-a uitat la palma lui, doar s-a îndepărtat, ca și cum ar fi putut să o infecteze cu sărăcia lui.
Realizând că nu va fi lăsat să participe la sărbătoare, Vasile Dumitrescu a început să explice:
«Nu am venit aici pentru mâncare… Călătoria a fost lungă, drumul — nu scurt. Aproape toată pensia mea s-a dus pe bilet…»
Asta le-a intensificat doar suspiciunile.
«Atunci așteaptă,» s-a înmuiat brusc femeia. «Vom aduna câteva resturi din bucătărie și ți le vom aduce. Poți mânca pe drumul de întoarcere.»
«Nu pentru asta am venit,» a răspuns el cu demnitate. «Nu am nevoie de nimic… Vreau doar să o văd pe Ioana.»
«‘Doar vrea să vadă,’» l-a imitat soțul. «Noi am plătit totul, am organizat totul, și el apare doar să se holbeze!»
«Ne-a devenit ca o familie!» a exclamat femeia. «Se căsătorește cu fiul nostru! Acum face parte din familia noastră! Și crezi că poți veni pur și simplu și să fii unul dintre noi? Nimeni nu a auzit de tine, și acum — pac! — iată-te!»
I-a aruncat o privire disprețuitoare, zăbovind în special asupra hainelor lui.
«Poate nici măcar nu ești tatăl miresei? Doar ai decis să iei o cină gratuită?»
Barbatul și-a coborât ochii, și-a ascuns mâinile încrețite, le-a strâns între genunchi. S-a uitat la pantofii săi lustruiți, dar vechi, apoi la pantofii impecabili de piele ai bărbatului din fața lui și, cu un oftat greu, a acceptat să ia «resturile».
Părinții mirelui au schimbat priviri — așa că aveau dreptate. Soția a dat din cap, și s-au îndreptat spre bucătărie, lăsându-l pe bătrân singur.
De fapt, Ioana chiar era fiica lui. Și nu o mai văzuse de 25 de ani.
Nu, nu nega că era vinovat. Înțelegea de ce îl judecau. Dar trecutul nu se mai putea întoarce.
«Dacă oamenii ar ști cum le vor ieși alegerile, poate ar fi acționat diferit,» s-a gândit el. Cum se spune, «Dacă ai ști unde cazi, ai pune paie.»
Acum 25 de ani, când și-a luat rămas bun de la micuța Ioana, nu credea că va fi pentru totdeauna. Avea 48 de ani, soția lui 46. Avuseseră copii târziu, mult așteptați. Dar viața avea alte planuri. Soția lui a fost diagnosticată cu cancer. Tratamentul i-a secat nu doar forța, ci și finanțele. După moartea ei, a rămas singur cu copilul.
Slujba lui era grea și prost plătită. Casa avea nevoie de reparații, fiica lui avea nevoie de atenție. Citise undeva că condițiile pentru copii în Norvegia erau ideale. Ajutoare generoase, ajutor, protecție socială. Dar el? Cine ar fi avut grijă de fată dacă ar fi plecat să facă mai multe munci fizice?
Vremea acolo era aspră. Dacă copilul nu ar fi rezistat climei? Nu voia ca fiica lui să crească în singurătate și sărăcie. Așa că, într-o stare de depresie severă, a semnat actele, trimițând fata la un orfelinat. Totul s-a întâmplat într-o ceață — gândurile lui împrăștiate, inima frântă.
Când a părăsit-o în acea zi, inima i-a fost sfâșiată. În fiecare noapte, imaginea lacrimilor fiicei sale mici, mâinile ei întinse și rugămintea ei, «Tati, nu pleca!», îi fulgera prin minte. Nu voia să o părăsească — nici măcar pentru o secundă. Plănuise să se întoarcă în șase luni. Avea nevoie doar să câștige niște bani — să cumpere cadouri, haine și să repare casa. Se gândea: Mă voi întoarce, o voi lua pe Ioana și vom începe de la zero. Vom fi împreună.
Dar când s-a întors, a aflat teribilul adevăr. Orfelinatul unde lăsase copilul era închis, iar copiii fuseseră trimiși în diferite orașe. Nu-i venea să creadă. A vizitat nenumărate instituții, dar tot ce au făcut a fost să ridice din umeri: «Ați abandonat-o? Ați semnat actele? Atunci nu avem nimic de spus.» A fost acuzat, disprețuit și nu i s-a dat nicio speranță. Devenise un străin pentru propria sa fiică.
Banii pe care îi câștigase s-au dus pe reparații inutile. A păstrat cadourile, convingându-se că totul se va rezolva. Dar anii au trecut, iar Ioana a rămas o amintire invizibilă.
S-a consultat cu avocați, dar majoritatea erau escroci. Internetul nu era atât de dezvoltat atunci — fără rețele sociale, fără motoare de căutare. Doar picioare, răbdare și încercări fără speranță. Speranța s-a stins încet.
Și apoi — după un sfert de secol — s-a întâmplat o minune. Întâmplător, a aflat că fiica lui era în viață. Și chiar plănuia să se căsătorească. Cum? O poveste demnă de legendă.
Totul a început cu un telefon pierdut.Vasile Dumitrescu avea un telefon vechi, greu de găsit proprietarul, dar a decis să ajute. Telefonul nu era blocat. Derulând ecranul, a dat clic accidental pe un mesaj primit — și a văzut o fotografie a unei fete… Semăna exact cu soția lui decedată. Inima i-a înghețat.
Curând a contactat proprietarul telefonului. Ea a fost de acord să se întâlnească. Voia să-i mulțumească, dar el a cerut altceva — să afle cine era fata din fotografie. O coincidență sau soartă — era ea, și s-a dovedit a fi Ioana. Tatăl a avut noroc: cineva trimisese fotografia mai departe, și ajunsese la ochii potriviți.
Așa și-a găsit fiica. După mulți ani de separare, a călătorit sute de kilometri pentru a fi alături de ea în cea mai importantă zi din viața ei. Dar nimeni nu l-a lăsat să intre.
Și atunci a decis să intervină el însuși la microfon. Când părinții mirelui au plecat după resturi, s-a strecurat în sală. Oaspeții erau nedumeriți, dar nu l-au oprit. Muzica se auzea în fundal, dar el nu avea nevoie de ea. A cântat — cântecul pe care îl scrisese odată pentru fiica sa. Cel pe care i-l cânta când era mică.
Sala a amuțit. Nimeni nu mai auzise acest cântec. Aparținea doar lor doi.
Când a terminat, s-a așternut tăcerea în sală. Apoi Ioana a luat microfonul:
«Acesta este tatăl meu. Nu a fost alături de mine în toți acești ani, dar a fost mereu în inima mea. Sunt fericită că este aici astăzi.»
L-a îmbrățișat. Nu a spus multe — doar a plâns, îngropându-și fața în umărul lui. Chiar și părinții mirelui nu au putut rămâne indiferenți. Soția mirelui și-a șters o lacrimă, iar soțul a ordonat să i se ofere oaspetelui un loc.
Vasile Dumitrescu s-a așezat la masă, dar nu a atins mâncarea. S-a uitat doar la fiica sa. La fața ei, atât de familiară, la tânărul ei soț, la dragostea și grija care o înconjurau. «Mă bucur că au acceptat-o», s-a gândit cu un zâmbet amar.
Mai târziu, a scos cu grijă o cutie mică din buzunar. Învelită cu dragoste, dar stângaci — de propriile sale mâini. Cea care trebuia să fie transmisă mamei.
«Asta e de la mama», i-a tremurat vocea. «Asta e genul de lucru care se transmite de obicei din generație în generație… Acum este al tău. Și apoi — fiicei tale.»
Ioana a despachetat cu grijă pachetul. Înăuntru era un colier antic — o moștenire de familie. O altă legătură cu trecutul, cu ceea ce tânjise.
Vasile Dumitrescu a aruncat o privire nervoasă spre părinții mirelui. Și ei observaseră cadoul. Mama, care îl întâmpinase odată cu răceală, acum se uita la el cu respect. Poate nu din cauza valorii ornamentei — ci pentru că înțelesese cât de important era pentru Ioana să-și vadă tatăl.
«Iartă-mă», a spus el în cele din urmă.
«Aș…», a început Ioana, dar nu a continuat. Îmbrățișarea a spus o mie de cuvinte. Anii nu se mai puteau întoarce. Dar acum — cel mai important era că erau împreună.
Vasile Dumitrescu a plecat în liniște. Nu voia să strice sărbătoarea cu grijile sale. S-a întors la vechea sa casă, care nu fusese renovată de mult timp. Vecinii au început să plece unul câte unul, iar cercul său de cunoscuți s-a micșorat. Era din nou singur.
Dar într-o zi, a auzit o bătaie la poartă. Ceva din interior i-a spus — era ea. A deschis ușa — și într-adevăr, Ioana stătea în fața lui. Fără cuvinte, doar un zâmbet și o valiză.
«Te-am iertat», a spus ea simplu. «Și vreau să fiu alături de tine.»
Ioana știa doar o parte din adevăr. La orfelinat, i se spusese că fusese abandonată. Că nu fusese dorită. Așa că, de-a lungul anilor, devenise închisă, neîncrezătoare. A învățat bine, a intrat la universitate, a început o viață independentă. Gândul de a-și găsi tatăl nu o părăsise niciodată, dar teama de a fi respinsă era mai puternică.
Telefonul pierdut accidental i-a ajutat să devină din nou o familie.