Dimineața următoare a început cu un zgomot ciudat, ca un freamăt amestecat cu pași pe zăpadă. Oamenii ieșeau din case buimaci, mirându-se cine putea umbla așa devreme. Bărbatul, cel care salvase lupoaica, încă nu apucase să-și tragă bine geaca pe el când a auzit strigătul vecinului:
— Măi Ioane, ieși afară! Trebuie să vezi asta!
A deschis poarta și a încremenit.
În mijlocul uliței, chiar în fața casei lui, se aflau cinci lupi. Cinci. Stăteau aliniați, tăcuți, cu blana plină de promoroacă, iar în fața lor, cu privirea calmă, stătea chiar lupoaica pe care o salvase. Se vedea că încă șchiopăta, dar ochii îi erau limpezi.
Sătenii se dăduseră toți în spate, unii se baricadaseră deja în case, alții țineau în mâini topoare, furci, ce apucaseră. Copiii priveau speriați de după perdele.
Ioan a înghițit în sec. Nimeni nu se gândise vreodată că lupii pot coborî până în sat. Și totuși, erau acolo. Nu mârâiau, nu se apropiau, doar stăteau.
Toată lumea se uita la el, de parcă ar fi fost vinovat cu ceva.
— Ce-ai făcut, mă Ioane? a întrebat preotul, care tocmai ieșise din curte.
Bărbatul a simțit cum îl trec fiori. S-a apropiat încet, cu palmele ridicate.
— N-am făcut nimic rău… Aseară am găsit lupoaica prinsă în sârmă. Era să moară. Am scos-o din capcană, atât.
Sătenii au început să murmure. Unii erau convinși că lupii veniseră după hrană. Alții credeau că fiarele se pregătesc de atac. Dar realitatea părea alta.
Lupoaica a făcut un pas înainte. Nu spre oameni, ci spre Ioan. S-a așezat în fața lui, iar gestul i-a lăsat pe toți cu respirația tăiată. Puiul ei a ieșit din rând și s-a apropiat ușor, scâncind. Îl recunoscuse.
Ioan a rămas nemișcat. Simțea că dacă făcea un gest brusc, totul se putea duce de râpă. Lupoaica a înclinat capul, ușor, ca o plecăciune. Apoi s-a întors și a pornit spre marginea satului. Ceilalți lupi au urmat-o în liniște.
În câteva secunde, nu a mai rămas decât zăpada bătătorită acolo unde stătuseră.
Oamenii n-au scos niciun sunet. Până și copiii amuțiseră.
— Ioane… a murmurat cineva din spate. Ai văzut ce-au făcut? Parcă… ți-au mulțumit.
Bărbatul a simțit un nod în gât. Nu se gândise nicio clipă că animalele pot arăta recunoștință așa, în fața întregului sat.
Dar povestea nu s-a terminat aici.
Spre seară, vântul s-a întărit și o furtună de zăpadă a pornit din senin. Oameni din sat rămăseseră blocați în pădure — doi tineri plecați după lemne. Nimeni nu mai vedea la cinci metri în față, iar salvarea lor părea imposibilă.
Ioan și încă doi bărbați au pornit totuși după ei, în ciuda viscolului. Mergeau orbește, ținându-se de trunchiurile copacilor. Strigau, dar nici ecoul nu se mai auzea.
Și atunci, din mijlocul furtunii, s-au auzit niște urlete scurte, tăioase. Ioan a tresărit — le recunoștea. Erau lupii.
A urmat lumina slabă a două siluete. Tinerii. Ieșeau din pădure sprijiniți parcă de o umbră care dispărea în zăpadă. Lângă ei, pe urmele din omăt, se vedeau clar pași mari… și urme de lup.
— Ne-au găsit! a strigat unul dintre băieți. Ne-au găsit și ne-au adus până aproape de sat! Erau patru lupi, ne-au înconjurat și ne-au împins spre direcția bună!
Când oamenii au privit în întuneric, au zărit, pentru o clipă, două perechi de ochi strălucind. Apoi s-au stins, dispărând în noapte.
Satul a fost cuprins de liniște. De data asta, nu de frică. Ci de uimire.
Din ziua aceea, nimeni nu a mai pus capcane în pădure. Nimeni nu a mai spus „lupii sunt doar niște fiare”. Pentru că toți văzuseră cu ochii lor că și un animal sălbatic poate ține minte binele și-l poate întoarce când nici nu te aștepți.
Iar Ioan, de fiecare dată când trecea prin pădure, simțea uneori o prezență tăcută în spatele lui. Știa că nu era singur. Știa că lupii îl păzeau.
Nu de teamă.
Ci din respect.
Și asta, pentru el, a fost cel mai mare dar pe care îl putea primi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.