— Oricum ai s-o faci! O să ne spui unde sunt nenorocitele alea de documente! — scuipă printre dinți unul dintre bărbați.
Elena tremura din toate încheieturile. Un individ neîngrijit, cu haine murdare și un miros greu de transpirație amestecată cu ceva mai grețos, o ținea strâns de gât, lipind-o de peretele rece al unei alei întunecoase. Doi necunoscuți o înconjuraseră, blocându-i orice scăpare.
— Ce mai aștepți? — răcni al doilea. — Dă-i niște pumni în coaste, și-o să toarne tot!
— Nu știu! — izbucni Elena cu glasul sugrumat. — Pe cuvânt! Victor… soțul meu… nu aducea niciodată nimic acasă de la serviciu!
— Asta zici tu… — îl străfulgeră cu privirea primul. — Dar în realitate?
— Niciodată! Aveam o înțelegere: acasă nu se vorbea despre muncă! Niciodată!
În cele din urmă, bărbatul îi dădu drumul. Elena alunecă pe perete și căzu pe asfaltul ud, cu genunchii amorțiți de frică.
— Bine, hai să zicem, — rosti celălalt, schimbând tonul. — Atunci ajută-ne. Concentrează-te. Gândește. Unde ar fi putut să le ascundă? Unde?!
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, făcându-i obrajii să-i ardă de frig și rușine.
— Nu înțelegeți… dacă erau atât de importante, nu mi-ar fi spus niciodată nimic. Nici măcar un cuvânt! Știa că… mai bine murea decât să mă pună în pericol. Să nu știu nimic — asta era protecția lui.
— Ascultă-mă bine, — zise cu un ton veninos primul. — Cum vezi ceva care seamănă cu ce căutăm, suni. Nu deschizi, nu pui mâna. Ne suni. Dacă nu… te găsim. Întâi te trecem pe mâna alor noștri. Apoi, te omorâm lent. Înțeles?
Elena încuviință slab, abia ținându-se pe picioare. Bărbatul se aplecă spre ea și, cu un zâmbet batjocoritor, îi strecură un cartonaș sub gulerul rochiei.
— Ține minte bine.
Apoi au dispărut în noapte. Mașina lor neagră a demarat fără zgomot, lăsând-o pe Elena pe asfaltul ud și rece. Nu mai avea putere nici să se ridice.
— Ia uite-o, iar zace pe jos! S-a îmbătat de dimineață, ca toate tineretul ăsta… Nici pic de rușine! — se auzi o voce disprețuitoare, în timp ce pași târșâiți se apropiau.
Dar vocea, recunoscând-o, se schimbă:
— Elena? Ce s-a întâmplat? Ce cauți aici, în halul ăsta?
A deschis ochii și, prin ceața lacrimilor, a recunoscut-o pe vecina ei, doamna Valentina.
O jumătate de oră mai târziu, Elena stătea în bucătăria modestă a femeii, cu un ceai cald în față, sorbind din el cu mâinile tremurânde. Printre suspine, i-a povestit tot.
— Victor… a fost mereu omul care scria despre ce alții n-aveau curaj să rostească. În ultimele săptămâni era tot mai încordat, nervos. Într-o seară mi-a spus că are dovezi care pot pune la pământ oameni de la vârf. După aceea, a tăcut. L-am rugat… l-am implorat să lase tot, dar n-a vrut.
Două săptămâni mai târziu, o mașină l-a călcat chiar în fața casei. Nici azi nu fusese prins șoferul, iar Elena știa acum sigur — nu fusese un accident.
Valentina oftă adânc, sprijinindu-se de spătarul scaunului.
— Trebuie să pleci, fată… Cât mai departe. Măcar câțiva ani. Să se liniștească apele.
— N-am unde… Mă vor găsi oriunde. Chiar și-n vârful muntelui… — șopti Elena.
— Gândește-te bine. Poate ai un loc unde nimeni n-ar bănui că ești.
Elena înlemni câteva secunde. Apoi, ca prin ceață, își aminti.
— E o casă… o ruină veche, a bunicii lui Victor. La marginea unui sat izolat. Am fost acolo o dată, când am vrut s-o vindem.
— Ați vândut-o?
— Nu. Tranzacția a picat și n-am mai pomenit de ea. A rămas în picioare, pustie.
— Atunci du-te acolo, — spuse Valentina hotărâtă. — Și ia numărul ăsta. Nepotul meu lucrează la Brigada de Combatere a Criminalității Organizate. Vine prin zonă curând. Îi voi spune tot. Dacă apare ceva, nu te gândi — sună-l imediat. Oamenii ăștia sunt capabili de orice pentru bani și putere.
— Mulțumesc… din inimă.
În aceeași zi, Elena și-a dat demisia. A strâns în grabă câteva lucruri, a mers la cimitir, la mormântul lui Victor, și și-a luat rămas bun printre lacrimi. Noaptea, un tren o purta departe, pe o rută ocolitoare, ca să nu lase urme.
Dimineața era mohorâtă, cu ceață deasă, când a coborât din autobuz. Satul părea suspendat în timp, cu case bătrânești și garduri scorojite. Totul arăta ca atunci, cu ani în urmă, când venise pentru prima dată.
Casa o întâmpină rece și părăsită, cu obloanele căzute și vântul şuierând pe sub uși. Dar era în picioare, iar în șopron a găsit lemne uscate. În două săptămâni, muncind zi-lumină, a curățat, a vopsit, a reparat cât a putut. Locul devenise adăpostul ei.
A găsit de lucru chelneriță la o cafenea din sat, dar a cerut să fie ținută în bucătărie, departe de priviri. Patronul i-a promis că imediat ce apare un loc disponibil, o mută. Salariul nu era mare, dar viața era simplă. Și liniștită.
Zilele treceau una după alta, toate la fel. Fricile de noapte se estompaseră. Aproape că începuse să creadă că poate chiar a scăpat.
Până într-o seară, cu o săptămână înainte de Anul Nou. Elena se întorcea spre casă. Satul era cufundat în întuneric, doar un singur felinar se legăna în bătaia vântului. Zăpada cădea lin, iar liniștea era atât de adâncă, încât își auzea pașii.
Zâmbi. De mult nu mai simțise o liniște atât de curată. Se gândea la copilărie, la basme, la Crăiasa Zăpezii…
Dar privirea i-a fost atrasă de o movilă neregulată de zăpadă, chiar sub felinar. Ceva nu era în regulă. În rest, omătul era neted, doar acolo… ca o cocoașă.
Apropiindu-se, cu inima bubuindu-i în piept, s-a aplecat. A dat la o parte stratul alb. Sub el… blană. Caldă. Umedă.
— Doamne… — șopti.
Un câine mare, cu ochi blânzi și inteligenți, o privea nemișcat. Avea o rană urâtă la o lăbuță, iar zăpada din jur era pătată de sânge.
— De unde ai apărut, măi suflete? — Elena și-a scos fularul și l-a înfășurat cu grijă în jurul animalului, apoi l-a ridicat cu greu.
Câinele n-a opus rezistență. A oftat, ca un om obosit.
În acea noapte, l-a adus în casă, i-a curățat rana, i-a dat mâncare, i-a făcut culcuș lângă sobă. L-a numit Radu — ca pe fratele ei pierdut în copilărie. Și pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singură.
Dar zilele următoare, Radu a început să se comporte straniu.
Lătra spre un dulap vechi. Scrijelea podeaua într-un colț al camerei. Într-o seară, Elena, curioasă, a tras covorul de-acolo. Sub el, o scândură se ridica ușor.
Cu mâinile tremurânde, a apucat scândura și a ridicat-o.
Dededesubt, o cutie de fier ruginit.
Cu greu a deschis capacul. Înăuntru — hârtii, un carnețel cu inițialele „V.M.” și o cheie mică.
A citit primele rânduri.
Și s-a prăbușit pe podea.
Tot ce spusese Victor era adevărat.
Toate numele.
Toate legăturile.
Tot ce putea dărâma cariere, guverne, imperii.
Radu o privea de pe covor, tăcut, cu ochi adânci și înțelepți.
Elena a închis cutia și a strâns-o la piept.
Știa ce are de făcut.
Știa și că abia acum pericolul începe cu adevărat.
Pentru că, în noaptea aceea, la marginea satului, o mașină neagră se oprise, cu farurile stinse.
Iar cineva coborâse, ținând în mână… același cartonaș.