Ambulanța aluneca pe asfaltul ud, tăind prin ceața deasă care se lăsa grea peste oraș. Ploaia lovea parbrizul ca niște ace fine, iar ștergătoarele abia făceau față. Înăuntru, trei bărbați tăceau apăsați de oboseală și de ritmul nebun al unei ture fără pauză.
Dr. Alexandru Pinte, medicul de gardă, stătea încordat, sprijinindu-și fruntea în palmă. Grigore Kovacs, paramedicul, bombănea în radio ultimele coordonate, în timp ce șoferul, Vasile, încerca să mențină controlul pe șoseaua lunecoasă. De ore întregi, intervenție după intervenție, și nicio clipă de respiro. Stresul le apăsa umerii ca o pătură grea și udă.
Dintr-odată, Vasile a frânat brusc, iar ambulanța a derapat ușor.
— Ce naiba?! — a izbucnit Grigore, ținându-se de marginea scaunului.
În mijlocul drumului, aproape invizibil prin ceață, stătea un câine. Un ciobănesc german cu blana udă și privirea fixă. Nu se clintea. Parcă păzea ceva.
— Claxonează-l! — a spus Alexandru nervos. — Avem urgențe, nu ne putem opri pentru un câine!
Vasile a apăsat lung pe claxon. Sunetul a spart liniștea de afară, dar animalul n-a reacționat. Rămânea nemișcat, cu o atitudine ciudat de calmă și hotărâtă.
— E ceva ciudat aici… — a murmurat Grigore. — Parcă stă acolo cu un scop.
— Poate e bolnav sau rănit, cine știe… — a zis Alexandru cu un oftat.
— Sau s-a rătăcit. — a ridicat din umeri Vasile.
— Nu se mișcă… Bine, mă duc să-l dau la o parte. — a decis Grigore, smucind ușa ambulanței.
A ieșit în ploaia rece, uniforma i s-a lipit imediat de piele. S-a apropiat de câine cu mâna întinsă.
— Hai, pleacă de aici, prietene! Dă-te din drum!
Câinele s-a ridicat, a făcut doi pași înapoi, apoi s-a întors și a pornit încet spre marginea drumului. După câțiva pași, s-a oprit și s-a uitat înapoi.
— Ăsta… ăsta vrea să ne arate ceva! — a strigat Grigore peste umăr.
— Hai, las-o baltă! — a mârâit Alexandru. — N-avem timp de prostii!
— Uitați-vă! — a insistat Grigore și a pornit după animal.
Câinele mergea încet, oprindu-se din când în când, uitându-se înapoi, de parcă voia să se asigure că este urmărit. Avea un aer hotărât, dar calm. Ceva în atitudinea lui îi stârnea lui Grigore toate alarmele instinctului profesional.
— Alexandru! Vasile! Veniți repede! — a strigat, cu vocea tremurândă.
Ceilalți doi au coborât imediat din ambulanță și au alergat spre el. Grigore le-a făcut semn spre un grup de tufișuri, unde câinele se oprise și privea fix.
În noroi, ascuns printre frunze ude, zăcea un bărbat în vârstă. Era inconștient, abia respirând, cu pielea palidă și tremurături vizibile în mâini.
— Începem resuscitarea! Grigore, targa! — a strigat Alexandru.
Vasile a fugit spre ambulanță, iar restul s-au aplecat asupra bărbatului. Câinele a rămas lângă ei, tăcut, atent, ca un paznic.
— El ne-a adus aici… — a șoptit Grigore. — Dacă nu era, poate nu-l mai găsea nimeni.
Bărbatul, care s-a dovedit a se numi Denis Neagu, a fost stabilizat și transportat urgent în ambulanță. Câinele nu s-a dat la o parte. A început să alerge în urma mașinii, prin ploaie, înfrigurat, dar hotărât.
— Îl luăm și pe el? — a întrebat Grigore din spate.
— Dacă nu-l putem opri, oricum vine. — a spus Vasile, privind în oglinzi.
Și așa a fost. Câinele a urmat ambulanța până la spital.
La spital, Denis a fost dus direct la terapie intensivă. Dr. Alexandru Pinte a predat personal cazul, dar gândul la câine nu-i dădea pace. Ceva la acel animal depășea logica unei simple întâmplări.
Câinele s-a așezat în fața intrării și n-a mai plecat. A rămas acolo, ud, obosit, dar vigilent. Gardianul a încercat să-l alunge, însă o asistentă — Elena Toma, o femeie blândă, la vreo treizeci și ceva de ani — a intervenit:
— Nu-l deranjați! Câinele ăsta a salvat azi o viață.
A îngenuncheat lângă el, scoțând din buzunar câteva bucăți de pâine. Câinele a făcut un pas înapoi, neîncrezător, apoi s-a apropiat ușor.
— Ești deștept, nu-i așa? — i-a șoptit Elena. — Știi că l-ai salvat.
Câinele s-a așezat din nou lângă ușă. Nu cerșea, nu lătra, nu cerea atenție. Doar aștepta.
Gardianul a insistat:
— Doamnă, ăsta nu e adăpost! Nu putem ține un animal aici!
— Taci, Iosif! — l-a repezit Elena. — Câinele ăsta e eroul zilei. Și cât timp bătrânul e înăuntru, el va rămâne aici.
Zvonul s-a răspândit rapid. Paramedicii l-au spus asistentelor, ele doctorilor, apoi infirmierelor. Toată lumea știa: câinele misterios stă la ușă și așteaptă.
Dimineața următoare, vestea făcuse deja turul spitalului. La schimbul de tură, se vorbea în șoaptă pe hol:
— Ați văzut câinele? Încă e acolo!
— Nu s-a mișcat deloc toată noaptea. Doar se uită înăuntru, prin geam…
Personalul îi lăsa câte un corn, o bucată de carne sau un castron cu apă. Câinele primea darurile în tăcere, fără să cerșească. Nu voia nimic altceva decât să fie acolo.
În secția ATI, unde Denis lupta pentru viață, fiecare oră conta. Alexandru și Elena făceau schimb de informații.
— Ce mai face câinele?
— Nu se mișcă de la ușă. Nici ploaia nu-l clintește. Până și pacienții întreabă de el.
— E ca și cum simte că are o misiune… — a murmurat medicul. — Mulți oameni ar putea învăța de la el.
Într-o după-amiază, Elena n-a mai rezistat. A deschis ușa și l-a lăsat pe hol.
— Doar câteva minute, bine? — i-a spus ca unui om.
Câinele a pășit încet, cu grijă, fără să fugă. A mers direct spre salonul lui Denis, s-a oprit în fața ușii și s-a așezat.
Elena s-a aplecat și i-a mângâiat capul:
— Știu. Pe el îl aștepți.
Una dintre asistente a făcut o poză și a pus-o pe Instagram: „Fața fidelității” — scria în descriere.
Câteva zile mai târziu, Denis a fost mutat la Cardiologie, starea lui fiind în sfârșit stabilă. Elena s-a dus la Alexandru cu o propunere:
— Domnule doctor… dacă l-am lăsa pe câine să-l vadă? Doar pentru un minut…
Alexandru a oftat, dar a încuviințat din cap.
— Bine… Dar doar un minut. Pentru că omul ăsta n-a fost salvat doar de știință. Ci și de un suflet cu patru lăbuțe.