Lumina rece a neoanelor scălda terminalul sosiri de la Aeroportul Otopeni, reflectându-se în podeaua impecabilă, lustruită de zeci de ori pe zi. Pasagerii ultimului zbor din Istanbul își târau pașii obosiți spre zona de control vamal, iar zgomotul valizelor pe roți acoperea șoaptele grăbite ale celor care se întorceau acasă.
Printre ei, ofițerul Andrei Ionescu patrula atent, cu ochii lui întunecați scrutând mulțimea. Ușor șchiopătând din cauza unei accidentări mai vechi, era însă la fel de vigilent ca în prima zi de serviciu. Alături de el, partenera lui de nădejde, ciobănescul german Flora, adulmeca bagajele cu un aer concentrat. Flora nu era un câine obișnuit — avea trei ani de serviciu impecabil, cu zeci de capturi importante la activ. Nimic nu-i scăpa.
Dar în noaptea aceea, ceva s-a schimbat. Urechile Florăi s-au ridicat brusc, iar privirea i s-a fixat ca o săgeată pe o femeie care împingea un cărucior acoperit cu o pătură bleu. Andrei a simțit instantaneu cum aerul din terminal parcă s-a îngroșat.
— Ce e, fetițo? a murmurat el, urmărindu-i mișcările.
Flora s-a încordat, nasul i s-a mișcat tot mai repede, iar un mârâit adânc i-a ieșit din piept. Femeia, o brunetă palidă, cu ochii înroșiți de oboseală sau poate de altceva, s-a oprit în loc. Când a văzut câinele apropiindu-se, s-a albit la față și a strâns cu ambele mâini de mânerul căruciorului.
— Luați câinele de lângă copilul meu! a izbucnit ea, cu voce tremurată.
Andrei a încercat s-o cheme pe Flora, dar, pentru prima oară în cariera lor, ea nu l-a ascultat. Într-o fracțiune de secundă, s-a repezit la cărucior, i-a pus labele pe margine și, cu un gest scurt, a dat pătura la o parte.
În acel moment, toți cei din jur au încremenit.
Sub pătură nu era niciun copil. În schimb, stăteau înghesuite trei cuști mici din metal. Din ele se auzeau sunete slabe și plânse. Când Andrei s-a apropiat și a dat la o parte plasa care le acoperea, a rămas fără cuvinte. În cuști tremurau trei păsări exotice de o frumusețe rară — ara roșii și albastre, cu penajul strălucitor, care sclipea chiar și sub lumina artificială a aeroportului.
Femeia a făcut un pas înapoi, încercând să fugă, dar doi agenți de securitate apăruseră deja lângă ea.
— Stați pe loc! i-a strigat unul dintre ei.
— Specii protejate, traficul lor e interzis prin convenția CITES, a spus Andrei, uitându-se la colegii care se apropiau. Valorează zeci de mii de euro pe piața neagră. Probabil urmau să ajungă cine știe unde, prin cine știe ce rețea.
Flora s-a așezat lângă cărucior, atentă, cu privirea fixată pe femeie, iar ochii inteligenți i se întorceau mereu spre stăpânul ei.
Andrei s-a aplecat, i-a mângâiat blând capul și i-a spus încet:
— Bravo, fetițo. Ai salvat niște vieți în seara asta.
În timp ce femeia era condusă spre biroul de interogatoriu, iar agenții se ocupau de înregistrarea probelor, Andrei a observat că una dintre păsări își întindea cu greu o aripă rănită. A chemat imediat centrul de reabilitare a faunei sălbatice, cerând intervenția unui veterinar.
Pentru moment însă, se bucura de liniștea aceea de după furtună și de loialitatea necondiționată a partenerului său patruped. În meseria lor, instinctele făceau uneori diferența dintre viață și moarte, iar Flora dovedise încă o dată că nimic nu se compară cu un nas bine antrenat și un suflet curat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui! Povestea Florăi merită să ajungă la cât mai multă lume.