„— Nu, nu-i mai dau bani mamei tale! Destul! Las-o să-și rezolve singură datoriile — mă spăl pe mâini de asta!”
„— Deci chiar crezi că o vacanță în Turcia e mai importantă decât să-mi ajuți mama? — vocea lui Ionuț a răsunat ca o sârmă întinsă.
Alina s-a întors de la fereastră, unde privea ploaia primăvăratică obraznică stropind geamul. Purta un tricou de casă și avea părul prins într-un coc, dar fața ei arăta ca a unui CEO în ziua concedierilor.
— Da, Ionuț. Exact asta. Turcia e mai importantă pentru mine decât mama ta. Pentru că vreau o vacanță. Pentru că am muncit nopți ca să câștig acest bonus. Și mama ta… cine e ea pentru mine?
— Mama! — a expirat el, de parcă ea ar fi întrebat cine a fost Gagarin.
— Pentru mine. Cine. Este. Ea. — Alina a lovit cuvintele ca pe mingile de tenis. — Nu pentru tine. Pentru mine. M-a ajutat cineva când am mâncat hrișcă fără unt timp de trei luni ca să plătesc ipoteca mai devreme? Sau când am dus bugetul familiei tale pe umeri în timp ce tu îți regândeai viața după ce ai fost concediat?
— Nu fi așa, Alina … — a întins mâna spre ea, dar ea a făcut un pas înapoi. Arăta severă, chiar mândră, deși în interior simțea înțepătura și arsura familiară — sentimentul când îți dai seama că ai ajuns la un punct fără întoarcere.
— Și cum ar trebui să mă comport, Ionuț? Ar trebui să tac și să trimit bani pentru tratamentul câinelui ei pentru că „ei bine, mama are o perioadă grea, înțelegi”, și eu trebuie să fiu înțelegătoare? Să tac când mă numește „cariereistă de pe stradă”? Sau când mă numește pe la spate o „moale fără rădăcini”?
Ionuț stătea, cu umerii apăsați de tocul ușii ca un școlar în fața biroului directorului. Arăta confuz, obosit și… cumva patetic.
— Pur și simplu se prăbușește acum, Alina. Cafeneaua s-a închis, creditul a rămas. Dacă nu o ajutăm — va cădea într-o groapă de datorii.
Alina a râs. Amarnic, aproape isteric.
— Și dacă nu merg în vacanță — voi cădea în depresie. Adânc. Și tu va trebui să mă scoți. Sau o va ajuta din nou mama? Va veni cu plăcinte și-mi va spune cum în tinerețe purtau o singură haină timp de trei ierni?
— Exagerezi. — Ionuț și-a scos puloverul de parcă dintr-o dată îi era cald. — Vreau doar să înțelegi: asta e familie. Noi suntem familie. Și familia se ajută reciproc.
— Numai că eu sunt sacul de box în această familie, nu o parte din ea. — Alina a tăcut brusc, de parcă sunetul ar fi fost tăiat. Apoi a adăugat calm: — Am primit un bonus. Unul mare. O jumătate de milion. Am vrut să te fac fericit. Să mergem undeva împreună, să schimbăm peisajul. Să investesc în mine, în noi. Dar în schimb, tu spui din nou: „Mama e în dificultate, ajută.” Știi,Ionuț… M-am săturat să fiu un colac de salvare pentru străini.
Trei zile, el nu a dormit acasă. A scris că „trebuia să se gândească”. Și s-a gândit — la mama lui. S-a întors sâmbătă dimineața, cu cearcăne sub ochi și o cămașă șifonată.
— Îmi pare rău. — A spus el imediat. — Am greșit. Pur și simplu totul s-a adunat. Mama, creditorii, și tu cu Turcia ta…
— Nu Turcia. — Alina stătea pe hol, cu paltonul pe ea, geanta pe umăr. — Viața mea, Ionuț. A mea. Nu a noastră. A mea personală. Bonusul e al meu. Slujba e a mea. Stresul e al meu. Dar cumva problemele familiei tale sunt și ale mele. Cum funcționează asta?
El a tăcut. Privind-o cum își închide paltonul. Alina nu trântea niciodată ușile. Nici nu făcea crize de nervi. Calmul ei era mereu mai rău decât orice strigăt.
— Unde te duci? — a reușit el în cele din urmă să spună.
— La un hotel. Pentru câteva zile. Să-mi iau aer. — A zâmbit. — Și tu rezolvă-ți lucrurile cu mama ta. Cine e familia cui aici și cine cui datorează.
Acea seară a stat întinsă pe patul alb imaculat dintr-o cameră standard de hotel de afaceri. A băut vin dintr-o cană de plastic și a derulat mesajele. Vechiul chat cu Ionuț se numea „Cosmosul meu și Cutremurul”. Amuzant. Acum — doar „Ionuț”.
— „Mă părăsești din cauza banilor?” — a venit de la el. Fără punct.
— „Nu te părăsesc din cauza banilor. Te părăsesc pentru că mereu îi dai tuturor, în afară de mine. Și eu sunt ca și cum aș aștepta la coadă pentru atenția ta. Mereu ultima.”
Fără răspuns.
A închis telefonul și pentru prima dată în multe săptămâni s-a simțit… ea însăși.
A doua dimineață — un apel. Bineînțeles. Cine altcineva ar suna la opt dimineața sâmbăta decât Oana Radulescu?
— Alina, bună ziua. — Vocea ei era lipicioasă, ca gemul vărsat. — Ionuț a zis că ești la hotel. Ce rușine…
— Rușinea e că mă suni doar când ai nevoie de bani. — Alina s-a ridicat în pat, trăgând cearșaful peste ea. — Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Doar am crezut — poate te-ai mai liniștit. Hai să vorbim omenește. Nu sunt un inamic, Alina. Se mai întâmplă în viață…
— Oana Radulescu, — a întrerupt-o Alina. — Vom vorbi omenește când mă vei suna nu cu „ajută-mă”, ci cu „ce faci?”
— Dar ești mândră, independentă. Atât de rece.
Alina a zâmbit ironic.
— Și tu ești ca de obicei, cu complimentele tale subțiri. La revedere.
În a treia zi de ședere la hotel, Alina a intrat într-un magazin de bijuterii. Nu pentru un inel. Pur și simplu. Pentru ea însăși — ca amintire. A cumpărat cercei. Mici, de aur. Genul pe care soacra ei nu l-ar aproba niciodată: „Ieftin, ca de la piață.”
A zâmbit la reflecția ei. Fără machiaj. Cu cearcăne sub ochi, dar reală.
Libertatea nu arată mereu lucioasă. Uneori arată ca o dimineață cu cafea de la automat și un apel de la soacra ta la care nu răspunzi.
— Nu înțelegi, Alina, nu îți cerem pe veci! — Ionuț era nervos, șifonând un șervețel în mâini ca un elev de clasa întâi la dentist. — Doar… un împrumut. Pe o lună. Maximum două.
Stăteau într-o cafenea lângă mall. Mult sticlă în jur, mulți oameni, nici o fărâmă de confort. Masa de lângă fereastră, unde o chemase, nu era o întâlnire, ci o sesiune de tribunal de arbitraj. Doar fără avocați și cafea cu frișcă.
Alina a încuviințat. Încet.
— Înțeleg. Doar un împrumut. Și din nou în cuvinte. Și din nou fără chitanțe. Ca și cu fratele tău. Ca și cu cafeneaua pe care mama a deschis-o „pentru o nouă viață”, dar a închis-o după opt luni.
— Ajunge cu mama ta, mamă… — Ionuț s-a lăsat pe spătarul scaunului și și-a apăsat tâmplele. — Nu e eternă, știi? Deja ia pastile. Tensiune, nervi, doctori… ce încerci să obții? Un atac cerebral?
— Dar eu nu pot face unul, nu? — a întrerupt Alina. — Aparent, îmi este permis să trăiesc fără somn, odihnă sau sprijin? Te-ai gândit vreodată că dacă cineva trebuie mereu să ajute, poate ceilalți ar trebui măcar să învețe să nu se mai bage?
Ionuț a tăcut. Afară, o femeie cenușie cu o pălărie albă și un câine scormonea într-un coș de gunoi — căutând ceva aruncat din greșeală. Alina s-a gândit brusc: e adevărat — oamenii care au mereu nevoie de ceva se recunosc la prima vedere.
— Nu sunt împotriva familiei, Ionuț. Sunt împotriva faptului că tu îmi pui interesele pe altarul datoriilor tale de fiecare dată. Nici măcar ale tale. Ale mamei tale. Ale fratelui tău. Câinele cu boală de rinichi.
— Iarăși îți bați joc! — a replicat el. — Râzi toată viața, îți bați joc, faci o glumă din fiecare situație. Și eu, apropo, încerc… fac ceva măcar!
— Ce ai făcut? — s-a aplecat spre el. — Ce anume ai făcut în ultimul an? Stai la mama ta, lucrezi temporar acolo. Și cine plătește ipoteca? Cine?
El a tăcut. Și-a strâns buzele. Apoi a spus brusc:
— Pentru că ești o carieristă, Alina. Totul pentru tine — realizări, bonusuri, șefi… Viața e ca Excel-ul pentru tine. Și eu sunt o persoană vie! Nu pot trăi după un tabel ca tine!
Alina a chicotit. Foarte calm. Foarte obosită.
— Nu trăiesc în Excel. Trăiesc în realitate. Unde plătești electricitatea nu cu emoții, ci cu bani. Unde ipoteca este dedusă de pe card, nu din speranțe. Și dacă ești o persoană vie, de ce nu mă simt vie lângă tine?
A plecat prima. El nu a ajuns-o din urmă. Doar a privit cum ea, într-un palton gri — nu unul nou, apropo — a urcat într-un taxi, nu s-a uitat înapoi, nu a sunat. Nici măcar nu și-a terminat ceașca de cafea. O picătură a rămas pe farfurioară. Ca o amintire. Sau ca o scuipătură.
Alina a ajuns acasă și imediat și-a pornit laptopul. Era una dintre acelea care se descurcă la muncă. Când era furioasă, curăța aragazul până strălucea sau sorta rapoarte fiscale până la miezul nopții. Acum — numere.
Dar nu a funcționat. Numerele se încețoșau, gândurile săreau. A închis laptopul și pur și simplu a stat pe jos pe hol. Între noptieră și raftul de pantofi. A stat îmbrățișându-și genunchii până i-au amorțit degetele de la picioare.
„— Nu vreau să fiu banca lor. — a șoptit ea în liniște. — Nu vreau să fiu banca lor. Nu vreau să fiu banca lor…
A repetat-o ca o mantră. Dar nu a devenit mai ușor.
A doua zi a primit o citație. Nu de la tribunal — mai rău. O întâlnire de familie. Formal — „doar să ne așezăm, să discutăm.” De fapt — interogatoriu cu acuzații.
Oana Radulescu o aștepta la intrare, într-un palton de culoarea lutului crud și cu buzele de culoarea unei prepelițe.
— Alina, în sfârșit, — și-a fluturat mâinile teatral. — Credeam că ești complet jignită…
— Nu sunt jignită, pur și simplu m-am mutat. — Alina a privit-o rece. — Ai ai tăi acolo. Pereții familiei, fiul tău, datoriile familiei.
Oana Radulescu a șovăit o secundă. Apoi a spus:
— Știi, mereu am crezut că ești inteligentă. Dar, se pare, una nu se leagă de alta.
— Exact, — Alina a încuviințat. — Sunt inteligentă. Și de aceea acum îmi voi lua lucrurile și voi pleca. Pentru că o femeie inteligentă nu trăiește cu un bărbat care o pune pe locul doi după mama lui.
Sus — un covor vechi, miros de valeriană și vocea lui Ionuț ca a unui câine bătut.
— De ce ești așa? — a răgușit el când a intrat. — Chiar crezi că e atât de simplu? Că poți pur și simplu să iei și să pleci?
— Nu, — a răspuns ea. — Cred că am fi putut vorbi de o sută de ori, am fi ascultat, am fi înțeles. Dar tu ai auzit doar țipetele mamei tale. Și acum e prea târziu. Acum — da, pur și simplu plec.
Și-a apucat valiza. Era împachetată în grabă, dar îngrijit. Alina împacheta mereu îngrijit. Chiar și când pleca spre nicăieri.
— Mai ai nevoie de mine? — a întrebat el, aproape șoptind. — Sau ai decis totul?
— Am avut nevoie de tine când am cerut ceva simplu: „Înțelege-mă.” — A făcut un pas mai aproape. L-a privit direct în ochi. — Dar de fiecare dată ai întrebat-o mai întâi pe mama ta dacă poți.
— Asta e crud, Alina.
— Știi ce e crud? — Alina s-a oprit la ușă. — Să-i spui unei femei că e prea inteligentă. Și prea puternică. Doar pentru că bărbatul de lângă ea s-a dovedit mai slab decât mama ei.
Și a plecat.
Fără țipete. Fără o scenă. Fără „vei regreta”. Doar o valiză și cercei în urechi.
O săptămână mai târziu, a depus cererea de divorț. Două săptămâni mai târziu, noul ei statut era oficial. Și trei săptămâni mai târziu, a primit o scrisoare. De la un notar.
Cu formularea:
Diviziunea proprietății. Chestiunea proprietății apartamentului. Clarificarea datoriei comune.
Alina a ridicat sprâncenele.
— A început.
Și acesta a fost doar începutul…
Alina s-a apropiat de notar purtând mănuși. Era frig, iar ea nu se putuse hotărî dimineața dacă să poarte un palton sau o pelerină de ploaie. În cele din urmă, a ales un palton sobru de culoare albastru închis și tocuri. Divorțul nu e un motiv să arăți ca o victimă, și-a spus ea, privindu-se în oglindă.
— Bună ziua. Alina, nu-i așa? — notarul, o femeie de vreo cincizeci de ani cu fața unei profesoare de lucrări manuale de o viață, a privit peste ochelari. — Ați venit pentru apartament? Ei bine, intrați, vă voi explica totul. Deși vă avertizez, ceaiul meu este groaznic.
În spatele peretelui de sticlă stătea Ionuț. Într-un hanorac gri larg și cu o pungă de cumpărături , de parcă nu venise să împartă proprietatea, ci să cumpere cartofi. Ochii îi erau ca ai unui hamster la o căutare — fie furase el însuși ceva, fie știa exact cine a făcut-o.
— Salut, — a expirat el de parcă ar fi rămas fără aer.
— Salut, — Alina a încuviințat uniform.
S-au așezat față în față. Notarul și un singur protocol îi despărțeau, în care, negru pe alb, era scris: ipotecă pe ambele nume, cote egale, dar plățile fuseseră efectuate preponderent de o parte, iar cealaltă se afla într-o stare de… uh… lene filozofică.
— Uite, colegi, — a început notarul, bătând în hârtii cu un pix etichetat „Rosreestr”, — aveți un apartament înregistrat în timpul căsătoriei. Dar plățile ipotecii au fost făcute în cea mai mare parte de Alina. Acest lucru este clar vizibil din extras. Pe care, apropo, îl am aici. Jumătate din datorie este plătită. Și acum începe distracția.
Alina nici măcar nu a tresărit. Știa deja totul. În ultimele săptămâni studiase Codul Civil, Familial și, pentru orice eventualitate, Codul Funciar. Și acum era aproape sigură că în următoarea viață se va naște avocată.
— Deci. Alina își cere partea. Și vrea ca apartamentul să fie vândut, iar suma obținută să fie împărțită în două. Corect?
— Aproape, — a spus Alina calmă. — Vreau ca apartamentul să fie vândut, partea soțului dedusă proporțional cu contribuția sa. Asta înseamnă douăzeci și șapte de mii de lei. Pe doi ani.
Ionuț a roșit.
— Asta e crud, — a șuierat el. — Și eu… Am locuit acolo! Sunt munca mea, reparațiile mele! Am pus singur gresia în bucătărie, îți amintești?
— Îmi amintesc. Și cum ai ars instalația electrică după aceea — îmi amintesc și asta. — Alina a zâmbit rece. — A trebuit să chem un electrician și să plătesc din bonus. Deci mulțumesc, dar nu.
— Tu transformi totul în bani, — a expirat el furios. — Și dragostea? Și sentimentele? Și cum am început?
— Am început cu o valiză, două rucsacuri și mari speranțe. — Alina l-a privit tăios în față. — Și am sfârșit cu mama ta pe perna mea și cu inacțiunea ta.
— Ea doar te-a rugat să rămâi, Alina. De ce așa?
— Iar eu ți-am cerut să alegi. — S-a aplecat în față. — Dar tu ai ales să fii un fiu. Nu un soț.
Notarul a tușit.
— Deci. Emoțiile deoparte, dar legal. Vanzarea apartamentului. După achitarea ipotecii rămase, suma se împarte. Optzeci și șase la sută pentru Alina. Restul pentru Ionuț.
— Ține-ți mărunțișul! — Ionuț a sărit brusc în picioare. — Ia totul! Locuiește aici! Doar nu mă face un monstru! Eu… Eu am vrut doar să fim împreună!
— Iar eu voiam să fiu într-o familie, nu într-o schemă unde sunt mereu trecută ca o cheltuială, — a șoptit ea. — Nu suntem un cuplu,Ionuț. Suntem o contabilă și un proiect pierzător.
Două zile mai târziu a împachetat cutii.
Apartamentul s-a golit repede — se întâmplă când oamenii au trăit mult timp în lumi diferite. Alina i-a lăsat lui Ionuț vechile lui tricouri, un album foto și râșnița de cafea pe care o repara mereu și niciodată nu o repara.
Întotdeauna lași ceva în urmă. Chiar și atunci când pare că nimic nu te ține.
A stat la ușă cu cheile în mână. Era ciudat. Ca ultimul act al unei piese de teatru — când publicul a plecat, dar tu ești încă în costum și nu știi ce să faci cu replica ta.
S-a auzit o bătaie în ușă.
— Cine e acolo? — a strigat ea, mergând cu reticență la ușă.
— Sunt eu, — era afară. — Poți… să-mi dai cheile?
Alina a deschis în tăcere. Pentru o secundă s-au simțit stânjeniți. De parcă ar fi fost doi foști actori întâlnindu-se pe o scenă unde totul fusese deja jucat.
— Poftim, — i-a întins cheile.
— Unde ești acum? — a întrebat el fără să o privească în ochi.
— Unde sunt apreciată. Și nu chemată la o întâlnire de familie pentru a fi dezbrăcată de tot.
— Am stricat totul, nu-i așa?
— Nu, — Alina a zâmbit. — Pur și simplu nu ai reparat nimic.
A închis ușa în urma ei. Fără trântit. Fără teatru. Doar un click al broaștei — și asta a fost tot.
Și apoi a plecat. Încet. Prin curte, pe lângă o bătrână cu ziare, pe lângă leagănele unde odată ea și Ionuț se sărutau la trei dimineața, râzând la o emisiune TV.
Mergea — și se simțea mai ușoară cu fiecare pas.
— Alina! — a strigat o voce în spatele ei.
S-a întors. El stătea la intrare, ținând încă cheile.
— Dacă e ceva… tot te iubesc. Încă.
— Și eu mă iubesc pe mine însămi, — a răspuns ea încet. — În sfârșit.
Și a plecat.
Cu inima ușoară, pe tocuri și cu o intenție fermă de a nu-și mai închiria niciodată interesele — nici măcar „pentru o lună, maxim două.”