Ceața se lăsa grea peste vechiul cimitir din București, acoperind crucile vechi și pietrele funerare într-o pătură lăptoasă, de nepătruns. Printre crengile golașe ale teilor bătrâni, vântul șoptea povești uitate, iar luminile palide ale orașului abia reușeau să străbată pânza cenușie care învăluia locul.
Andrei Socolov, un nume cunoscut în cercurile exclusiviste de afaceri, stătea nemișcat în fața unei plăci de granit negru. Paltonul scump, croit impecabil, i se lipea de umeri, îngreunat de ploaia măruntă, dar bărbatul părea să nu simtă nici frigul, nici umezeala. În mâinile lui, un buchet de crini albi tremura ușor, iar în inimă ardea o durere pe care n-o putuse stinge de cinci ani. Aici, la mormântul fiului său, Radu, Andrei își permitea singurul moment de slăbiciune.
— Iartă-mă, fiule… — șopti el, atingând cu vârful degetelor piatra udă. Vocea îi tremura, iar ochii i se înroșiseră de lacrimi neplânse.
Din senin, un foșnet tulbură liniștea. Un zgomot slab, abia sesizabil, dar suficient cât să-l facă pe Andrei să tresară. Se întoarse brusc. Prin ceață, lângă un alt mormânt, o siluetă mică stătea ghemuită. Un copil. Părea să aibă vreo zece ani, cu o geacă veche, decolorată, și pantofi murdari care contrastau puternic cu aleea îngrijită. Dar ceea ce îl izbi pe Andrei erau ochii copilului. O privire arzătoare, aproape ireală.
— Hei, puștiule! — strigă Andrei, pășind hotărât spre el. Vocea lui spărgea liniștea ca un cuțit înfipt în lemn. — Ce cauți aici? Cine ești?
Băiatul tresări, ca un pui de pasăre speriat, și o rupse la fugă. Pașii lui mici se auziră pe pietriș, apoi se stinseră dincolo de tufișurile umede. Andrei rămase locului, cu inima zvâcnindu-i nebunește. Cine era copilul? Și ce căuta tocmai lângă mormântul lui Radu? Cimitirul era privat, păzit non-stop. Străinii nu aveau ce căuta acolo, mai ales într-o seară ploioasă de noiembrie. Și totuși… acea privire. Îi era teribil de cunoscută.
Cu degetele încleștate pe telefon, Andrei formă un număr.
— Victor, spuse el scurt. — Am nevoie de tine. E un copil aici. Zece ani, poate. Găsește-l. Și află cine e, ce caută aici.
— Domnule Andrei, răspunse vocea ușor adormită a lui Victor, asistentul lui de încredere. — În cimitir? La ora asta? Sunteți sigur? Poate vi s-a părut…
— Nu-mi arde de glume! — rosti Andrei tăios. — L-am văzut. Și nu e ceva obișnuit.
Închise telefonul și rămase câteva clipe privind spre locul unde dispăruse copilul. Neliniștea i se cuibărise în piept. Cine era băiatul? De ce tocmai acolo, în singurul loc unde sufletul lui mai putea să plângă? Și ce era cu acei ochi care păreau… ai lui Radu?
În acea noapte, Andrei nu închise un ochi. În biroul său impunător, decorat cu lemn masiv și piele fină, printre obiecte care vorbeau despre succes și putere, simțea pentru prima dată în ani că nu mai deține controlul. Imaginea copilului nu-i dădea pace. Era ca un semn, o piesă lipsă dintr-un puzzle vechi de cinci ani.
Dimineața îl găsi obosit, cu ochii roșii de nesomn. Victor îl aștepta deja în mașină, cu un dosar gros pe genunchi.
— L-am găsit, șefu’, spuse acesta dintr-o suflare. — Copilul se numește Luca. Trăiește într-un adăpost improvizat la marginea orașului. Nu are părinți. Dar… mai bine vedeți cu ochii dumneavoastră.
Victor scoase o fotografie veche, găsită în rucsacul băiatului. Andrei simți că i se oprește respirația. Era o poză cu Radu, pe la șapte ani. Ținea de mână un alt băiețel… identic cu el.
— Nu se poate… — șopti Andrei, albind la față.
Victor îi întâlni privirea.
— Am făcut testul ADN, zise el grav. — Luca… e fratele geamăn al lui Radu.
Pământul părea că se clatină sub picioarele lui Andrei. Un frate geamăn? Cum era posibil? Nimeni nu-i spusese vreodată. Cine îl ascunsese? De ce? Și… ce făcea acel copil pe străzi, uitat de lume, în timp ce el își ducea viața în lux și doliu?
Cu sufletul strâns, privirea i se opri pe geamul aburit de ploaie. Și pentru prima dată după cinci ani, simți că inima lui amorțită începe să bată altfel.
— Adu-l la mine, rosti, cu vocea tremurată, dar hotărâtă. — Acasă. Acolo unde trebuia să fie de la început.
Și în acea clipă, Andrei Socolov înțelese că uneori viața nu-ți ia totul, ci îți ascunde o ultimă șansă, acolo unde nu te mai aștepți.
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o și prietenilor tăi! Hai să ducem împreună emoția mai departe.