AZI E ZIUA MEA DE NAȘTERE — AM ÎMPLINIT 97 DE ANI, MI-AM CUMPĂRAT UN TORT… DAR NIMENI N-A VENIT
Azi e ziua mea. Fac 97 de ani. M-am trezit fără lumânări, fără felicitări, fără telefoane.
Locuiesc într-o cameră mică, deasupra unui magazin de feronerie închis. Proprietarul nu-mi cere mult chirie, mai ales pentru că i-am reparat instalațiile iarna trecută. N-am prea multe aici, în afară de un pat care scârțâie, un ceainic și un scaun lângă fereastră. Fereastra e preferata mea — de acolo pot privi autobuzele trecând.
Am mers până la brutăria de două străzi mai jos. Fata de la tejghea mi-a zâmbit de parcă nu mă recunoștea, deși vin acolo în fiecare săptămână după pâinea de o zi. I-am spus: „Azi e ziua mea”, și ea a zis „Oh, la mulți ani” de parcă citea de pe un cartonaș cu replici.
Am cumpărat un tort mic. Vanilie cu căpșuni. I-am rugat chiar să scrie pe el „La mulți ani, domnule L., 97 de ani”. M-am simțit cam prost cerând asta, dar am făcut-o.
Înapoi în cameră, l-am pus pe lada pe care o folosesc pe post de masă. Am aprins o singură lumânare. M-am așezat și am așteptat.
Nu știu de ce mă așteptam să vină cineva. Fiul meu, Eli, nu m-a sunat de cinci ani. Ultima dată când am vorbit, am spus ceva despre cum mă tratează de sus soția lui. Poate că n-ar fi trebuit. A închis telefonul și cu asta s-a terminat. Niciun apel, nicio vizită. Nici măcar nu știu unde locuiește acum.
Mi-am tăiat o felie. Tortul era bun. Dulce, moale, proaspăt.
I-am făcut o poză cu telefonul meu vechi, cu clapetă. Am trimis-o la numărul pe care încă îl aveam salvat ca „Eli”. Am scris doar: La mulți ani mie.
Apoi m-am uitat la ecran, așteptând să apară acele punctulețe.
Nu au apărut.
Am stat acolo o vreme. Am mâncat încă o felie. Glazura era cam prea dulce, dar mi-a plăcut că căpșunile nu erau congelate, cum sunt cele de la piață. Apoi m-am uitat din nou la telefon.
Tot nimic.
Am presupus că asta a fost. Poate numărul s-a schimbat. Poate m-a blocat. Probabil că nu voi ști niciodată.
Așa că m-am târât până la fereastră, m-am așezat în scaun și am privit cum un autobuz a oprit șuierând pe partea cealaltă a străzii. O mamă și-a ajutat copilul mic să urce. Un tânăr în costum i-a ținut ușa. După aceea, s-a lăsat liniștea.
Cam o oră mai târziu, am auzit o bătaie la ușă. Trei ciocănituri ușoare, jos, la intrare.
Nu mai bate nimeni la ușă în ziua de azi.
Mi-am luat cardiganul și am coborât. Genunchii mei nu mai iubesc scările, dar am ajuns. Când am deschis ușa din față, în fața mea stătea o fată adolescentă. Probabil avea 14, poate 15 ani. Păr creț, un rucsac roșu și o privire timidă.
— Sunteți domnul L.? a întrebat ea.
Am dat din cap, confuz.
— Eu sunt Sorina. Um… cred că sunt nepoata dumneavoastră.
Jur că inima mi s-a oprit o clipă.
A scos telefonul și mi-a arătat mesajul pe care îl trimisesem. Se pare că Eli avea încă numărul — dar telefonul era acum al ei. I-l dăduse pentru „urgențe”, iar ea a găsit mesajul meu în inbox în timp ce făcea curățenie.
A spus:
— I-am spus tatălui meu. A zis să nu răspund. Dar… am vrut totuși să vă cunosc.
N-am știut ce să zic. Am stat acolo ca un prost, cu gura căscată.
— Am adus ceva, a adăugat ea, deschizând fermoarul rucsacului. A scos o felicitare, făcută de mână, cu marker albastru și inimioare din hârtie decupată. Scria: La mulți ani, bunicule. Sper că nu e prea târziu să ne cunoaștem.
M-am prăbușit. Chiar acolo, în prag. Nu am plâns tare. Doar lacrimi, ca un robinet uitat deschis.
Am invitat-o înăuntru. Am stat pe patul meu șubred, am împărțit ce mai rămăsese din tort. Mi-a spus că iubește pictura și că mereu s-a întrebat de ce nu a cunoscut familia tatălui ei. I-am povestit despre Eli când era mic — cum punea ketchup pe ouăle amestecate și purta șosete nepotrivite în fiecare zi în clasa a doua.
Înainte să plece, și-a făcut un selfie cu noi. A zis că o să-l imprime și o să-l pună pe perete.
— Pot să vin și weekendul viitor? m-a întrebat, în prag.
Am dat din cap, încă neîncrezător în vocea mea.
Când a plecat, am rămas acolo mult timp, privind cum îi saltă rucsacul roșu până a dispărut după colț.
În noaptea aceea, telefonul meu a sunat.
Un mesaj nou. De la un număr necunoscut.
Scria doar: Mulțumesc că ai fost bun cu ea. — E.
Am privit mult timp acel mesaj.
Viața nu ne oferă întotdeauna finaluri clare. Uneori, ne oferă doar mici deschideri.
Și poate că e suficient.
Dacă această poveste te-a mișcat măcar un pic, distribuie-o. Nu știi niciodată cine are nevoie de un mic impuls ca să întindă mâna înainte să fie prea târziu.